Mă întorceam duminică seara acasă, după ce am fost oaspete la un prieten. Mergeam pe trotuarul străzii Cuza-Vodă din capitala noastră europeană peste care pogorîse deja întunericul. Şi, la un moment dat, mi-au răsărit în faţă nişte crengi uscate. „Ce naiba!” mi-am zis, neînţelegînd ce e cu aceste crengi care păreau înfipte în asfalt. Am mai făcut cîţiva paşi şi misterul s-a destrămat.
Era o gură de canalizare acolo, fără capac, în care nişte oameni bun la inimă băgaseră un mănunchi de crengi care să le semnalizeze trecătorilor pericolul. Le-am mulţumit în sinea mea acestor fiinţe grijulii, pentru că altminteri, în întuneric, riscul să cad în acea gură de canalizare era mare.
Năucitoare, halucinantă e totuşi tranziţia moldovenească. Furtul capacelor de la gurile de canalizare e una din bizareriile care o fac inconfundabilă. Fireşte, acum capacele metalice nu mai dispar ca odinioară. Dar guri de canalizare fără capace avem şi acum. Şi nu numai pe strada Cuza-Vodă. Iar şi mai trist e că ele îţi pot bulversa existenţa.
Îmi amintesc că chiar o lună în urmă un copil de trei ani a căzut într-o asemenea gură de canalizare văduvită de capac. Incidentul a avut loc la intersecţia străzilor Vadul lui Vodă şi Meşterul Manole din capitală, copilul suferind o comoţie cerebrală.
Şi ce-i de făcut? Păi, se pare că nu se poate face mare lucru. Să-i prinzi pe hoţii de capace grele e greu. Şi mai dificil pesemne e să-i responsabilizezi. Şi de-a dreptul imposibil e să găseşti capace care să le înlocuiască pe alea dispărute.
De aceea, există o singură soluţie la îndemînă. Să vîrîm în toate gurile de canalizare crengi sau beţe care să le semnalizeze trecătorilor existenţa pericolului. Asta este. Înfrunţi pericolul cu mijloacele pe care le ai, iar ele, din păcate, de puţine ori sînt aici potrivite, perfecte.
