Linkuri accesibilitate

Sinistraţii nu au nevoie de publicitate electorală, ci de investiţii masive în infrastructura reţelei de ape.


Politicienii, mari amatori de băi de mulţime, sunt pe punctul să naufragieze. Fie băile au fost prea adânci şi largi, fie politicienii înşişi nu mai rezistă fizic acestor ture de bazin electoral, mai ales că mersul pe ape nu mai are audienţă de când cu atâtea trucaje video, cert este că deasupra unora au început să se spargă norii sulfuroşi ai ouălor aruncate de protestatari. Degeaba încearcă sirenele partidului să încânte electoratul cu ofrande puse pe pragul emisiunilor informative, sinistraţii nu au nevoie de publicitate electorală, ci de investiţii masive în infrastructura reţelei de ape. Pentru cei născuţi şi crescuţi în apele tulburi ale politicii, obişnuiţi să navigheze duşi de curenţi submarini spre paradisuri fiscale şi insule misterioase, a ridica diguri şi a sistematiza cursurile de apă pare ar fi un gest sinucigaş. Pentru a servi intereselor de partid şi de stat, viitura, ca şi politica, trebuie să străbată gospodăriile şi casele oamenilor. Deşi devastatoare, rostul esenţial al inundaţiilor este de a drena cotloanele unui buget sărăcit.

Colacii de salvare aruncaţi în acest an de Traian Băsescu mai mult rău au făcut. Unii i-au primit în plină figură. Preşedintele i-a admonestat pe sinistraţi la grămadă şi fără milă, găsindu-le tot felul de pricini: de ce şi-au pus casele în calea apelor, de ce nu şi le-au asigurat sau de ce nu se gospodăresc mai bine. De astă dată, oameni nu au mai fost dispuşi să înghită tot ce vine de la salvatorul lor. Este prima dată când oamenii au rupt ori s-au şters de noroiul viiturii pe aripile de înger ale preşedintelui. Inundaţiile au dus pe creasta lor de spumă tulbure multe poncife şi platitudini - că banii pe diguri s-au dus în buzunarul politicienilor, că nimeni nu vrea să asigure case în zonele periculoase, că oamenii şi-au construit gospodăriile în albia râurilor şi torenţilor sezonieri. Dar cele mai subtile resturi luate de apa de ploaie sunt cioburile prestigiului prezidenţial. Statuile lui de salvator mai saltă pe valuri, dar asta doar pentru că au fost cioplite în plută.

Admonstarea sinistraţilor a fost doar începutul unui extins proces de ceartă a preşedintelui cu toată lumea. Celor care l-au acuzat că, din cauza lui, treburile nu merg bine în stat le-a spus că este, într-adevăr, vinovat dar, alături de el, mai sunt vinovate alte 22 de milioane de persoane. Ideea, veche de când Traian Băsescu făcea pe disidentul în partidul lui Ion Iliescu, acreditează premisa că nimeni nu este, în mod special, responsabil de ceea ce ni se întâmplă, identificând victimele cu executanţii şi pe aceştia cu cei care au planificat şi au dat ordinele.

De la revoluţie, suntem victimele responsabilizării colective, care abstractizează vinovăţiile foarte concrete pentru proasta guvernare, pentru colapsul moral, pentru exodul românilor sau pentru degradarea biologică a populaţiei. Diluarea responsabilităţilor, practicată şi de preşedinte, după modelul filosofilor săi preferaţi care descopereau în toată lumea câte un mic Ceauşescu, este convenabilă celor care vor să se piardă într-o mulţime apatică din punct de vedere moral.

Imoralismul devine, astfel, un fenomen al naturii, inevitabil ca amprentele sau grupa sangvină. Torentele istorice, ca şi cele acvatice, pot răvăşi în voie societatea. La urma-urmei, cine s-ar putea gândi să tragă la răspundere ploaia, să cheme viiturile în tribunal, să pună sub interdicţie alunecările de teren sau să dea în judecată apusurile de Soare?
XS
SM
MD
LG