Linkuri accesibilitate

Eram la Timişoara când maestrul Aureliu Busuioc şi-a pierdut femeia vieţii sale, pe Tanţi. Aşa-i spunea în viaţa de toate zilele, dar şi în poeme. La rândul ei, doamna T. îl gratula Rică. Era ceva de-a dreptul emoţionant să-i auzi pe aceşti doi oameni, trecuţi binişor de 80 de ani, zicându-şi Tanţi – Rică, de parcă te-ai fi aflat într-un roman de Camil Petrescu, şi nu într-un apartament la bloc, hăt la etajul 8, de unde poetul octogenar cobora tot mai rar.

Abia aterizat la Chişinău, am aflat din ziare de pierderea dlui Busuioc, şi totodată numele oficial al soţiei sale – Tatiana. Nu-mi spunea nimic numele, eu ştiind-o pe Tanţi, femeia elegantă care mă îndemna, ori de câte ori eram pe ospeţe la Domniile Sale, să trec la masă (replica lui AB nu întârzia nici ea: „Sper că n-ai venit la mine ca să mănânci!”).

Tocmai s-au împlinit 40 de zile de când casa a rămas fără stăpână, iar la masa de pomenire ne-am regăsit, prietenii poetului, într-o formulă ce nu ţine cont de generaţii, -isme literare, ierarhii etc., etc. Eram – Vasile Romanciuc, Eugen Lungu, Arcadie Suceveanu, Gheorghe Prini, Val Butnaru, subsemnatul (în ultima clipă, Mircea V. Ciobanu s-a simţit rău şi nu a putut să vină) – cavaleri ai unei mese rotunde, chit că Aureliu Busuioc nu e neapărat regele Arthur, şi nici reşedinţa sa, atât de primitoare de când ţin minte, Camelot. Mai exact, Cavaleri ai Mesei Tăcerii.

Cum era şi firesc, doar de tăcut nu s-a tăcut la acea masă, fiul poetului Cornel dând tonul şi animând-o până târziu în noapte. S-a vorbit câte-n lună şi stele, dar a revenit iar şi iar, spus pe diferite voci: „Să-i fie ţărâna uşoară”. Stăteam printre Cavalerii Mesei Tăcerii şi-mi aminteam cum, pe 1 noiembrie 2007 – dovadă, autograful maestrului pe antologia Punct, Ştiinţa, 2007 –, poetul îmi citise, din proaspătul volum, mai multe texte, inclusiv Concert, pe care-l reproduc mai jos, respectându-i verticalitatea, cu regretul că cea care i l-a inspirat nu mai e să-l asculte:

Concert

Pentru Tanţi

Nebun sublim, trecutul, mai vine la cavoul
În neuronii căror şi-a conservat ecoul,
Şi răvăşind incinta cu vechituri perene,
Ia uite ce mai află alături de migrene:

Tu, dominând parterul. De ochiul meu, avidul,
Creştea jur-împrejuru-ţi inexorabil vidul,
Şi-n vreme ce sub haina-mi pulsa frenetic dorul,
Mai respiram în sală – tu, eu şi dirijorul.

Dramatizând, maestrul, cu gesturi foarte grave
Zvârlea în plinul sălii acorduri scandinave.
Tunau teribil tube, vuiau violoncele
Şi înşirau valtorne mirabile mărgele.

Înfioraţi bemolii, scăpaţi de sub baghetă,
Puneau ninsori atente pe fruntea ta cochetă,
Pe când diezii tragici, abia născuţi la rampă,
Îţi survolau făptura ca fluturii o lampă…

O, tu! În rândul patru! Şi-acum mă doare poanta;
Peer Ghynt venise-alături gentil să-ţi ţie geanta,
Şi vestejindu-şi soarta, de farmecele tale,
Îţi încălzea auzul cu arii boreale!

Hiperboreic melos!
Viori nevinovate
Strigară de iubire şi infidelitate.
Băteau timpane-n tâmple, fiorduri fără pată
Îşi sugrumau talazul în sala indignată,
Şi pumnii incapabili afrontul să-l suporte,
În pluşul roz şi roşu loviră mezzo-forte.

Purtam pantofi de cârpă făcuţi cu cretă sură
Şi-un tom imens de versuri nescrise sub tunsură.
Dar ca cirac sensibil şi demn al lui Erato
Simţeam că-mi creşte pulsul la modul zis staccato.
Şi mai simţeam, ştiindu-l cumplit ce mi-i năravul,
Că am rămas în sală – tu, eu şi scandinavul,
În sala destinată pentru hipnoze-n masă,
Dar pentru trei destine, vai, prea nespaţioasă!...

…Când te-am luat de mână atunci întâia oară
Şi ţi-am găsit privirea – Peer Ghynt ieşea afară…

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG