Acum două săptămîni vorbeam despre nişte locuitori disperaţi ai satului Micleuşeni, Străşeni. Oamenii aceia au investit cîte 5-6 mii de lei fiecare în construcţia conductei de gaze naturale. Gazoductul vital a fost construit, s-a extins pînă în gospodăriile oamenilor, dar... lipsesc cu desăvîrşire gazele naturale!
Ei bine, aflu deunăzi, graţie postului de televiziune Publika, faptul că în satul Corteni, Taraclia, există un apeduct foarte important deoarece apa din fîntîni nu e potabilă acolo, dar... apeductul acela nu mai are luni de zile apă. E o problemă, zice-se, cu locul de captare al apei. Şi cu toate că un fond de investiţii era gata să acorde satului 75 de mii de euro pentru înlăturarea problemei, nu s-a făcut nimic din motive greu de înţeles.
Dacă e să ne gîndim mai bine, simplul fapt că satele cu pricina au un gazoduct şi - respectiv - un apeduct e deja o mare performanţă. Există şi astăzi în Moldova localităţi care visează la aşa ceva. Şi de ce dar să nu aibă parte micleuşenenii de gaze naturale, iar cortenenii de apă potabilă?
Avem iată într-un sat un gazoduct fără gaze şi în alt sat – un apeduct fără apă. O fi asta o bizarerie, o anomalie năucitoare, un fapt ieşit din comun? Nu ştiu. Dar mă tem să nu avem cumva de-a face cu nişte situaţii care ţin de firescul vieţii de zi cu zi din Republica Moldova. În orice caz situaţiile astea nu m-au uluit, nu m-au mirat din cale afară. Ele parcă nu fac notă discordantă pe fundalul tranziţiei interminabile. Or fi ele poate uşor absurde, dar şi fireşti sînt raportate la cotidianul ultimelor două decenii.
Şi dacă mîine voi afla că există aici un sat cu stîlpi electrici, care nu are electricitate, tot n-o să fiu şocat. Surprizele s-au cam terminat aici încă în zorii tranziţiei.
