Linkuri accesibilitate

Au dispărut cîntecele de protest?


Recentul summit G 20 de la Toronto va fi amintit doar prin amestecul de zgomot și furie a protestatarilor, în nici un caz grație vreunei melodii capabile să mobilizeze și concentreze energiile demonstranților.


Timp de decenii, în secolul XX, mișcările de protest popular au fost marcate și definite, se poate spune, de cîntece de protest capabile să mobilizeze mulțimi de zeci de mii de persoane, să dea culoare și să asigure în cele mai multe cazuri o ambianță calmă.

In Occident, ele au fost parte a mișcărilor muncitorești din anii ’20-30, au condamnat ascensiunea fascismului în deceniul ’30, au însoțit marșurile anti-nucleare și pentru drepturile civile în anii ’50, au punctat marile mitinguri împotriva războiului din Vietnam în anii ’60, iar apoi protestele economice din Marea Britanie din perioada guvernării Thatcher, pentru a dispare apoi aparent „în peisaj”, după observația unui columnist de la „Toronto Star”. Și cine din generația mai vîrstnică nu-și amintește cîntecele lui Joan Baez sau Bob Dylan, melodii ca „We shall overcome”, „Where Hall All The Flowers Gone?”, „Blowin' in The Wind”, dintr-o lungă listă ce mai supraviețuiește astăzi doar grație înregistrărilor pe disc.




Pe unele din ele, răsăritul Europei, sub dominație sovietică, le-a cunoscut sporadic, uneori din spectacole cu tentă de propagandă, cum au fost concertele lui Paul Robson la Moscova, alteori, în perioade de relativă destindere politică, grație discurilor care au circulat mai mult sau mai puțin legal în cercurile de tineri. Propriile cîntece de protest ale răsăritenilor au apărut în momente de maximă tensiune, dar cunoașterea lor, de regulă, nu a depășit granițele țării lor. Cîntecele ce au însoțit protestele muncitorești din Polonia și apoi mișcarea Solidarității, cunoscute evident polonezilor, nu au putut fi auzite, cunoscute în celelalte așa-zise democrații populare, decît tîrziu, prin filmele unui Andrzei Wajda.

In lumea românească, între cîntecele greu de uitat și revenite în memorie recent, odată cu imaginile revoltătoare ale intervenției minerilor la București, „Imnul golanilor” din Piața Universității este o mostră de îmbinare melodică și politică din perioada post-1989.




Melodia redă, prea bine, întreaga atmosferă a protestelor din 1990, cu amestecul lor de speranță, naivitate politică și spirit ludic.

Iar astăzi, se întreba comentatorul cultural canadian, deja citat într-un articol intitulat Unde au dispărut cîntecele de protest? Recentul summit G 20 de la Toronto, observa el, va fi amintit doar prin amestecul de zgomot și furie a protestatarilor, în nici un caz grație vreunei melodii capabile să mobilizeze și concentreze energiile demonstranților.

Și totuși, susține un compozitor și animator al reuniunilor anti-mondialiste, ele ar exista, chiar dacă nu mai pot fi auzite pe undele radioului, iar spiritul lor își trage seva din ceea ce este mai bun în muzica contemporană. După afirmația lui Bruce Cockburn, citat de „Toronto Star”, cîntecele de protest „nu au dispărut, nu avem decît să le vînăm”, așa dispersate cum apar pe site-urile internet, pe Facebook, de exemplu.

„E plin de cîntece de protest, conchide Brian Gladstone, astăzi director al Festivalului Winterfolk și al „Asociației artiștilor pentru o lume mai bună”, dar ele nu mai sînt parte ale principalului curent cultural. Radioul nu le mai cîntă, iar oamenii par să nu mai acționeze împreună, ca o comunitate. Sîntem toți conectați individual la un soi de dispozitiv, lucrînd singuri, amuzîndu-ne individual, ilumininîndu-ne singuri”.

Pe aceeași temă

Previous Next

XS
SM
MD
LG