Linkuri accesibilitate

Țăranii din comuna situată în raionul Sîngerei speră că grație unei finanțări promise de Clubul Rotary vor putea reface podul peste pîrîul care desparte localitatea în două

Au trecut mai mulţi ani de cînd locuitorii comunei Burghelea din raionul Sîngerei, după o ploaie puternică de vară s-au pomenit despărţiţi de pîrîul care le traversează satul. Podul care unea malurile scobite de puhoaie s-a surpat, la fel ca şi kolhozul care pe timpuri mai avea grijă să cîrpească acea construcţie vitală. Mătuşa Nina de 78 de ani, îşi are casa chiar pe unul dintre maluri, la vreo 200 de metri de podeţ. Ea spune că ori de cîte ori vede vreo maşină ajungînd în fundătura lor, cum zice ea, iese la poartă cu gîndul că iată în sfîrşit se va apuca cineva să repare podul.

Mătuşa Nina: „De-amu noi sîntem bătrîni, am adus ieri două căldări de apă, am trecut prin rîpă, am gîndit că nu ies. Nu eu două căldări, moşneagul una şi eu una. Am gîndit că nu ajungem acasă. Ş-apoi mă gîndem ca să nu chic în rîpa ceea ca să nu ştie nimeni de mine unde sînt.”

Mătuşa Nina îmi explică că apa din fîntîna din faţa porţii sale e amăruie şi o foloseşte doar la treburi casnice. După apă de băut şi de mîncare trebuie să meargă în centrul satului, ori să treacă pe celălalt mal, pentru că e mai aproape.

Mătuşa Nina: „De-acu eu pe rîpă încolo, pe rîpă dincolo. Ce să fac, dacă îmi trebuieşte să mă duc în partea cealaltă mă duc. Ogoroadele-s toate în partea cealaltă.”

Aşa că adevăratele chinuri încep în toamnă cînd ţăranii trebuie să-şi aducă acasă recolta, îmi spune mătuşa Nina, în timp ce la porţile alăturate au ieşit şi alte femei, chiar dacă ploua cu găleata. Vecina mătuşii Nina, Elena Ghiniţoi, se grăbeşte să-mi spună că toţi aceşti ani a trăit cu grija pentru viaţa copiilor săi.

Elena Ghiniţoi: „Cum să trimiţi un copil chiar dacă acolo că n-ai de ce te apuca, că-i distanţă mare de la mal pînă la mal. Că noi am făcut o punte foarte mică acolo. Din partea şi la animale iaca cireada de vaci acolo merge. Vine o apă mare, acolo-i foarte greu de trecut.”

Femeile îmi spun că s-a întîmplat nu o dată ca oamenii din sat să-şi piardă animalele, iar pentru un ţăran să rămînă fără vaca care-l hrăneşte sau fără cal la gospodărie e ca şi cum i-ai lua viaţa, încercau să-mi explice burghelencele filosofia traiului la ţară. Nu o singură dată s-au gîndit să pună mînă de la mînă şi să refacă podeţul, dar cum mai toţi abia de leagă tei de curmei toate încercările au eşuat. Mătuşa Nina zice că din cei 9 copii ai săi majoritatea sînt plecaţi peste hotare, iar feciorul care a rămas în sat lucrează şi el pămîntul.

Mătuşa Nina: „Noi sîntem bătrîni, de-amu nu putem. Nu-s bucuroasă nici de zilele pe care le am, dar ce să fac. Eu îs bucuroasă să am o bucăţică s-o mănînc, să muncesc pentru mine, da mai departe de-amu....”

Primăriţa Valentina Meriniuc spune că toţi banii pe care-i adună primăria de la agenţii economici de pe loc sînt folosiţi pentru întreţinerea celor 3 gimnazii şi grădiniţe. Şi cum un sat moldovenesc „uitat de lume”, vorba primăriţei, are probleme cu carul, de nici o primărie mai bogată nu ar face faţă, ea s-a gîndit să caute finanţări de la străini. Aşa a ajuns la un club din Iaşi, membru al organizaţiei mondiale de voluntariat Rotary, care a acceptat să dea banii necesari pentru refacerea podului. Lucrările însă nu pot începe deocamdată pentru că pe unul dintre maluri localnicii îşi adună gunoiul de prin ogrăzi. Valentina Meriniuc se grăbeşte însă să mă convingă că optimismul unui primar care a găsit bani pentru un pod nu poate fi zădărnicit de o gunoişte.

Valentina Meriniuc: „O să se facă vreme că noi o să facem un fel de clacă, o zi în care o să lucreze tot satul şi o să lichidăm gunoiştea. Mai mult decît atît, la toamnă o să sădim şi nişte salcii în locul acela.”

Înduioşată de noile perspective, primăriţa începe să povestească despre cum vor merge oamenii din acelaşi sat unul la altul în musafirie şi cum va circula pe noul pod microbuzul care-i va duce pe burgheleni la Bălţi pe un drum mult mai scurt decît cel pe care-l fac acum.

Pentru că am avut norocul să ajung la Burghelea, împreună cu echipa de la clubul Rotary, tocmai într-o zi cînd ploua cu găleata, nu am reuşit să văd locul în care va fi înălţat podul. Maşina noastră s-a împotmolit şi a trebuit să mergem şi noi parte din drum pe jos, prin noroi, la fel ca sătenii. Priveam de departe la gospodăriile pe care puhoaiele le iau cu regularitate drept ostatici şi mă gîndeam că veşnicia chiar nu mai părăseşte satele noastre decît speriată de banii străinilor.
XS
SM
MD
LG