Linkuri accesibilitate

Jurnalul poetului și prozatorului Andrei Burac.


Poet, dramaturg și prozator, Andrei Burac este autorul „Jurnalului săptămînal”
:

Luni

Am fost sunat de la Uniunea scriitorilor si m-au anuntat ca pe numele meu au parvenit două plicuri. Era ceva neaşteptat. Din curiozitate m-am grăbit să le iau. Când le-am deschis ambele m-au bucurat mult. În special cel cu prestigioasa revista Viaţa Românească, revistă fondată la Iaşi în 1906 de clasicii literaturii romane - C. Stere şi G. Ibrăileanu, în sumarul căreia am găsit şi o nuvelă semnată de mine.

Într-un fermecător apus de soare am ascultat un concert de Antonio Vivaldi, muzica ce mi-a prilejuit o adevarata revelatie sufleteasca. Doar până la un buletin de ştiri privit pe sticlă cu scene de cruzime, violenţă, sânge, frică. Noi, cei care avem o contribuţie la formarea opiniei publice despre anumite adevăruri ar trebuie să vorbim, să scriem cât mai mult despre primejdia tiraniei cărnii, care astăzi devine o mare obsesie pentru publicul larg, pentru liniştea şi sănătatea lui.

Marți

Navigând pe Internet ajung la informaţia precum că în Republica Moldova există persoane, foste cândva mai aproape de Putere, care propagă intens ideea că „niciunul dintre partidele politice existente la noi încă nu merită încrederea alegătorilor în viitoarele alegeri.” Deci persoane care îl dezorientează pe omul simplu. Persoane care propagă absenteismul la viitoarele alegeri.

Iar şi iar îmi vine gândul că în politică, aşa cum o înţeleg unii, minciuna, prefăcătoria, viclenia sunt sinonime cu diplomaţia învingătoare. Tot rostim că suntem cei mai săraci de pe continentul european. E bine să şi descifrăm ce înseamnă mai concret a fi sărac – o cădere a omului în adânc, în mizerie, în umilinţă şi în boală. Deseori fără a putea fi tratat, salvat omul. Şi atunci ce-i mai rămâne sărmanului om simplu, care nu mai crede în nimeni şi în nimic. Decât să rămână suspendat în neant să-şi trăiască şi el câine-câineşte clipa - ceea ce-i mai preţios pentru o viaţă.

Nu cred că nu putem, în sfârşit, să ne organizăm în ţara această şi o viaţă socială şi doar de noi, de fiecare dintre noi depinde cine vor fi şi mâine-poimâine stăpânii vieţii noastre, ale cui vor fi mâine-poimâine zidurile puterii.

Miercuri

Recitesc o spusă a scriitorului polonez Zbigniew Herbert, care nu numai că a fost un inconfundabil talent, dar spre deosebire de alţi condeieri a văzut ceva mai adânc în om, în oameni: „ai supravieţuit nu ca să trăieşti, trebuie să depui mărturie.” Şi mă tot întreb zi de zi dacă am scris eu suficiente pagini despre bestialitatea umană din timpul războiului, care a coincis cu primii ani ai copilăriei mele, dacă am scris despre foamea de după război, care a săpat prea adânc în noi, poate chiar ţi în copiii şi nepoţii noştri; despre deportări, despre alte timpuri şi alte împrejurări; despre stricăciunea care a venit în lume prin pofte, despre lumea asta care devine din ce în ce mai complicată şi mai criminală…

Joi

După o zi grea de umblătură prin târg cu fel de fel de trebuiri personale şi nu numai, unde rareori mi se părea că am şi nişte vedenii, nişte scene suprarealiste, precum că lumea şi eu de-a valma cu dânsa alergam ca nişte păsări cu capetele tăiate după nişte nimicuri necesare şi aparent frumoase. Mai spre seară, întors acasă, cu un profund sentiment de vinovăţie, cu o răsculătoare nelinişte în suflet, mă tot întrebam: să fi supărat eu şi în această zi pe cineva?

Iar după o scurtă odihnă şi revenire la normal, la firesc, în cap nu acceptam altceva decât o vremuială de cuvinte: vânătorul şi vânatul, vinovatul şi nevinovatul, cuceritorul şi cuceritul, supunătorul şi supusul, ucigătorul şi ucisul… apoi totul de la început, pe o scenă a vieţii cu totul inversată. Cei care mai ieri erau sus, de data aceasta coborau jos, iar cei de mai ieri răpuşi, bucuroşi urcau sus: vânatul devenea vânător, nevinovatul devenea vinovat, învinsul de ieri devenea învingător, cuceritul devenea cuceritor, supusul devenea supunător, ucisul care abia de mai sufla ca printr-o minune devenea ucigător. şi a.m.d. Toată cascada aceasta de cuvinte mi-a fost întreruptă de un apel telefonic. Cineva dintre cunoscuţi mi-a comunicat o veste tragică precum că ar fi decedat subit o persoană, din motivul unei mari ciude şi mare minune, acel cineva era unul dintre personajele mele care tocmai nu demult se plimba prin imaginaţia mea deja cam obosită. Iar cel cu vestea îmi aminti şi un citat din scriitorul meu preferat – Stendhal: „Numai un dobitoc se poate mânia pe alţii”. Apoi, cum se şi cuvine, a urmat noaptea şi liniştea, liniştea şi noaptea. Şi somnul… oglinzilor.

Vineri

Lângă o biserică din centrul Chişinăului pentru prima oară am văzut şi eu ceremonia sfinţirii unei maşini noi, probabil proaspăt cumpărată. Alăturat de un grup de curioşi ca şi mine am auzit următoarele: „O scumpete ca asta!” „Cel puţin vreo două sute de mii de euro” „ Prea tineri pentru un odor ca ăsta ” „Şi ea şi el nişte mucoşi, încă” „Îi cunosc”. Nici el, nici ea nu lucrează nicăieri. „Copii de bani gata” „Cred că nici părinţii lor nu au prea transpirat aruncând atâta bănărit.” „Tot ce-i vine omului pe degeaba – degeaba îi vin.”

Iar eu cu ale mele. Îmi veni în memorie vechea si înţeleapta poveste despre un alt fecioraş de bani gata care serile îi arătă tatei, venit de la munci grele, câteva bancnote cerşite de la mama, chipurile şi el nu a stat cu mâniile în sân, iar tatăl scrutându-l cu privirile lua banii din mâna fiului îi arunca în para focului. Fecioraşul nici măcar nu clipea din ochi. Şi tot aşa până într-o zi când băiatul a înţeles că şi el trebuie să aduca în casă nişte bani munciţi şi chiar se întâmplă că veni cu dânşii într-o zi. Şi bucuros dădu câştigul părintelui care după ce îl trecu cu privirile aruncă banii pe foc. Fiul de data aceasta sări ca ars şi salvă bancnotele din para focului, strigă: Ce faci tată?! Sunt banii mei, pe care i-am muncit” Şi atunci tatăl, zâmbindu-i bucuros i-a spus: În sfârşit mă bucur că a venit şi vremea să am un flăcău cu adevărat matur.”
XS
SM
MD
LG