15 iunie – căldură mare; pe Aleea Clasicilor din Chişinău preşedintele interimar al RM, dl Mihai Ghimpu, şi încă preşedintele USM, dl Mihai Cimpoi, îl omagiază pe poetul nostru naţional Mihai Eminescu. Lume puţină, cât să ungă ochii, umplând camera de luat vederi cu ceva imagini de la faţa locului pentru emisiunea de ştiri, Mesager. Totul – într-o atmosferă solemnă, fără însă tragere de inimă, din datorie (patriotică, se-nţelege). Mă întreb, traversând grădina publică Ştefan cel Mare, dacă un flashmob cu 100 de tineri care să răsară ca din pământ pe Aleea Clasicilor, cu câte-un volumaş al poetului în geantă, nu ar fi fost mai în spiritul vremurilor noastre. Fiindcă, în ultimă instanţă, oare nu chiar asta se urmăreşte – să-i pui fiecărui potenţial cititor un Eminescu al lui în mână?!
Acasă, în aceeaşi după-amiază – telefonul mă smulge de la masa de scris. Vitalie Dogaru, realizatorul emisiunii Ţara lui Dogaru de la Publika TV, mă invită să dezbatem, împreună cu un oponent „care să-l apere pe Eminescu”, despre posteritatea poetului nostru naţional. (Ca şi cum faptul de a fi un scriitor postmodernist te înscrie în mod automat în tabăra detractorilor!...) Nici nu reuşesc să-i replic că a şi închis. Va reveni însă în câteva rânduri, rugându-mă să-i dau niscai nume ale unor „păşunişti” cu care să se poată polemiza – ca şi cum, repet, m-aş fi declarat dacă nu adversarul lui Eminescu, cel puţin ne-admiratorul lui. Şi atunci îi recomand chiar pe „fruntaşii cauzei naţionale” – Nicolae Dabija (nu va vei, fiind invitat la Jurnal TV), Valeriu Matei (nici el, în drum spre Bucureşti). Apoi o a doua garnitură, de critici protocronişti: acad. Mihail Dolgan, dr. hab. Ion Ciocanu, Tudor Palladi (tustrei strălucind prin absenţa). În gând, îmi şi construisem o strategie de atac, nu la adresa poetului, ci a „apărătorilor” lui: când îl vor fi citit ultima oară, in extenso? ce studii eminescologice de dată recentă vor fi consultat?
Scurt pe doi, eram pregătit s-o fac pe „avocatul diavolului” (citeşte, scepticul de serviciu), când deja în holul la Publika TV, cu un sfert de oră înainte de emisie, poetul/jurnalistul Vsevolod Ciornei mă anunţă că va trebui să polemizez cu el. Cine ca cine, dar Seva numai „păşunist” nu e – şi nici nu-l văd „apărător al moşiei străbune”. Brusc, ecuaţia îşi schimbă sensul – de unde mă închipuiam cu semnul minus, iată-mă-s dacă nu personaj pozitiv, cel puţin pe picior de egalitate cu oponentul meu. Între timp, pe „sticlă” se discuta despre moţiunea de cenzură din Parlamentul României, căreia nu i-au ajuns 5 voturi pentru ca guvernul Boc să cadă, în chiar ziua când poetul nostru naţional trecea în nemurire. Om de presă, Vs. Ciornei unde face către mine: „Să vezi dacă nu va trebui sa discutăm politică!”
Şi exact asta avea să facem, preţ de cca un sfert de oră, cât i-a fost rezervat „momentului Eminescu” la Publika TV – mai mult aspecte politice, gazetarul de la Timpul surclasându-l de departe pe poetul cu acelaşi nume, ca şi cum „actualitatea” scriitorului se certifică prin felul în care cutare sau cutare afirmaţie a Domniei Sale reverberează cu actualitatea fierbinte. Căldură mare, cum spuneam…
Deja după emisie, mi-am amintit de întrebarea (pentru mine – fără răspuns) pe care aş fi vrut s-o adresez nu oponentului meu, ci oricui ştie răspunsul (sau se întreabă, la rându-i): de ce oare atunci când se vorbeşte despre un poet contemporan calificativul „arghezian/ bacovian/ barbian/ blagian” este unul extrem de flatant, în schimb cel de „eminescian” îl scoate imediat pe respectivul autor din ecuaţie?