17 iunie 2000
Firul Ariadnei – mărturii din labirintul tranzitiei.
O emisiune de Radu Calin Cristea. Invitat: Sorin Alexandrescu.
România între intoleranță, umor și dezrădăcinare.
Sorin Alexandrescu este peste tot: la Amsterdam, dar în ultima vreme mai ales la Bucuresti, poate fi găsit în cercurile înalte ale puterii, dar şi participînd la conferinţe şi simpozioane cărora le dă vigoare şi nerv, prin observatiile sale în care este absorbită o experienţă personală irepetabila. Nu în ultimul rînd, Sorin Alexandrescu s-a lansat, cel puţin, prin ultimele 2 cărţi publicate în Romania, „Paradoxul Român” şi „Privind înapoi modernitatea”, într-un tip foarte delicat de investigaţie retrospectivă. E vorba de reconsiderarea unor valori pe care, în primul rînd, perioada totalitară le-a aşezat strîmb şi fals. Ca un „pionier” ce este, Sorin Alexandrescu coboară elegant şi destins către izvoare, încercînd să descopere unde şi cît de profund au fost denaturate valori ale istoriei şi societăţii romanesti care din păcate, nu par sa fi devenit o temă gravă de reflexie pentru alti colegi de breaslă.
Europa Liberă: (...) exista fel de fel de forme de intoleranţă în societatea romaneasca post-comunista şi aş vrea sa începem discuţia noastră pomenindu-le (...)
Sorin Alexandrescu: Acel incident sau acea tragedie din martie 1990 (de la Tirgu Mures) a devenit un fel de simbol al intolerantei la romani, ceea ce cred că e puţin exagerat. Ar fi trebuit sa se vorbească de intoleranta reciprocă în acel caz şi în al doilea rînd nu s-a mai spus, ceea ce e foarte important, că acel accident nu s-a mai repetat niciodată. Că, dimpotrivă, de atunci încolo şi mai ales în ultimii ani, sărbătoarea de 15 martie se desfăşoară absolut perfect, fără cea mai mică ingerinţă din partea oricui şi că, maghiarii din Romania sunt absolut liberi să se manifeste cum vor.
O altă observaţie pe care aş vrea să o fac este că, aşa, teoretic vorbind, intoleranţa etnica este numai jurul din aspecte şi în mod ciudat, pentru că a promit atît de multă atenţie, este cel mai bine controlată. Practic nu se mai întîmplă aproape nimic de felul asta, exceptînd anumite incidente între romi-români, uneori şi între romi şi maghiari, dar care sunt izbucniri spontane, locale, intr-adevăr şi ele, mai rare în ultima vreme, daca nu chiar foarte rare.
Dar despre ce nu se vorbeste de loc este despre alte forme de intoleranta, chiar între români între ei. Intoleranţă pe motive politice, intoleranţă în limbaj, modul în care se scrie în anumite ziare este absolut insuportabil, ziariştii înşişi fiind intoleranţi faţă de oamenii despre care scriu sau faţă de problemele politice despre care scriu. Sunt apoi intoleranţe şi mai grave, cred eu, pentru ca sunt de ordin social. Intoleranţa faţa de femei din partea bărbaţilor. Din punctul asta de vedere in Romania situaţia unei femei este destul de tristă, comparabilă cu alte ţări. Intoleranţa fata de bătrîni, faţă de copii, adica sunt enorm de multe intoleranţe şi eu, personal, regret ca nu se vorbeşte despre acestea mai mult, pentru ca, in fond, ele nu sunt de loc ştiute, deloc controlate, exact pentru că toate cad sub un fel de con de umbră sau de tăcere. (...)
Europa Liberă: ...Mai au oare romanii resursele să trateze aceste expresii ale ridicolului cu anumită detaşare, cu puţin umor, pentru că, am sentimentul că scutul acesta de protecţie a cam dispărut sau e ciuruit, sau în orice caz, e vulnerabil... şi imposibilitatea de a prelua foarte rapid un model occidental, de a-ti cumpăra o maşină, cum vorbeaţi Dumneavoastră, provoacă o sfîşiere îngrozitoare...
Sorin Alexandrescu: Umorul este o atitudine foarte complexa, in sensul că conţine de pe-o parte dezacord faţa de cel care se poartă într-un anume fel, şi pe de altă parte, ideea că dezacordul nu trebuie să ducă la ruptură şi că un zimbet e suficient. Deci, umorul este tolerant, umorul este un dezacord tolerant. Pe de altă parte, este clar că toată lumea aici doreşte acelaşi lucru şi deci, dezacordul de obicei, încetează... Eu vă spun din experienţă: provoc zîmbete ironice, nu umor, acelor prieteni sau colegi cărora le spun că nu ţin celularul meu deschis tot timpul pentru ca ma enervează, pentru ca trebuie sa am şi eu un moment de „privacy”. Acest lucru este privit ironic, în sensul că eu aş fi unul dintre aceea care nu sunt încă adaptaţi la tehnologia modernă.
Umorul cred că există la romani în continuare. El nu va dispare niciodată. Dar este şi el diferenţiat, adică umorul este mai puţin explicit, cred eu, în ultima vreme, exact din ideea, care, în sine e bună, că nu trebuie să ne mirăm prea mult de faptul ca vecinul sau colegul sau chiar adversarul se poartă altfel decît noi. Cred ca aici este un anume progres de mentalitate. Dezacordurile erau exprimate pină acum cîţiva ani într-un mod violent, agresiv. Acum această agresivitate a rămas apanajul unor cercuri limitate: in ziaristica unor ziarişti de fapt naţional-comunişti, dar deghizaţi în alte haine, care au o violenţa de limbaj insuportabilă, dar acesta este totuşi un mic grup foarte bine delimitat. (...)
Europa Liberă: O ultimă întrebare, domnule Alexandrescu. Profit de faptul că interlocutorul care sunteţi are o atăt de profundă experienţă a exilului, daţi din exterior impresia şi poate că e mai mult decît atît că faceţi foarte uşor naveta între Amsterdam şi Bucureşti şi nu vă simţiţi neapărat nefiresc într-un loc sau altul. Aş porni, formulînd această ultimă întrebare de la cartea lui Tzvetan Todorov, „Omul dezrădăcinat”, apăruta îm 1996 la Seuil şi apoi în traducere romaneasca la Editura Institutului European, parafrazind, în incheiere unele din capitolele cărţii lui Todorov, se simte Sorin Alexandrescu, cumva, cetăţean al Romaniei sau originar din Romania sau vizitator al Romaniei, în care din aceste identităţi vă regăsiţi cel mai bine definit?
Sorin Alexandrescu: Mai întîi, pendularea între două oraşe are foarte multe aspecte plăcute dar şi foarte multe aspecte de dezorientare permanentă despre care nici eu nu vorbesc şi nici ceilalţi care se află în situaţii asemănătoare. În general pendularea între Romania şi Occident este văzută ca un gest modern, post modern, sa zicem, firesc, la care cei care nu pendulează jinduiesc. Deci, cei care pendulează se feresc să spună că pendularea aceasta are şi aspecte foarte triste sau dramatice chiar, intr-un cuvînt spus: faptul ca nu mai ştii exact unde eşti acasă.
Nu ştiu dacă această frază este similară cu ceea ce spunea Todorov despre dezrădăcinare. Din cîte îmi amintesc, el în acea carte nega dezrădăcinarea şi îmi amintesc de asemenea că într-un articol din acelasi serial de vineri, l-am cam ironizat pentru ca l-am şi cunoscut personal, intr-o vreme chiar foarte bine, şi era clar ca Tzvetan Todorov era un mare spirit parizian, dar nu era un francez... Rămînea încă, şi într-o mare măsură un bulgar, ceea ce mie mi-a plăcut, ca sa fiu sincer.
In ceea ce ma priveste pe mine m-am simţit totdeauna un om de cultura sau un intelectual roman. Niciodată nu am avut vreo indoială asupra acestei identităţi. M-am simţit însă din punct de vedere profesional, ca profesor sau ca autor european. In sensul că mi-era absolut egal unde publicam. Am şi publicat în multe ţări şi în multe limbi. Trecerea de la una la alta mi s-a părut stimulatoare, dar, fie că scriam in olandeză sau in egleză sau in franceză, sau vorbeam aceste limbi, eu le făceam tot ca un român, adică, în sinea mea, n-am avut nici un fel de îndoială. Revenirea in Romania acum este pentru prima oară pe un termen foarte lung. Deci, eu sunt aici „la lucru” ca să zic aşa, din noiembrie 1999. Acest lucru este foarte nou. Inainte veneam, după 90, veneam pe termen scurt.. (...)
