Deunăzi, după ce a donat sînge, primarul capitalei, Dorin Chirtoacă, a suferit un leşin. Din fericire, primarul şi-a revenit în fire după acest accident, iar a doua zi, la şedinţa operativă a Primăriei, a simţit nevoia unor reflecţii grave.
Mărturisindu-le colegilor care conduc oraşul că „nu a mai păţit aşa ceva”, primarul le-a amintit că, în ultima lui călătorie, omul nu are nevoie de averi şi terenuri, ci numai de patru scînduri. „După asemenea experienţe, începi să te gîndeşti de ce ai nevoie cu adevărat în viaţa asta”.
Mă bucur că primarul se simte acum bine. Mă bucură însă şi reflecţiile edilului referitoare la rostul vieţii. Aici trebuie să fac o scurtă divagaţie.
În literatura universală există o sumedenie de personaje-cinovnici care, după ce duc o viaţă liniştită, lipsită de giji, după ce realizează succese în toate privinţele, au parte brusc de o situaţie limită, neaşteptată, de o nenorocire care le întoarce viaţa pe dos şi care îi predispune la reflecţii pline de gravitate. E un motiv des întîlnit în prozele marilor autori: trăieşte omul, are performanţe, acumulează bunuri, promovează în funcţie şi, dintr-o dată, în mod cu totul inexplicabil, un leşin, un infarct, un accident rutier sau te miri ce altă năpastă îl face să se gîndească la nişte lucruri la care nu avusese niciodată timp să reflecteze. Iar lucrurile astea sînt viaţa şi moartea, rostul vieţii, ce rămîne după noi şi ce amintiri le lăsăm oamenilor.
Să fiu înţeles corect. Bineînţeles că nu doresc nimănui să fie lovit de o nenorocire. Doamne fereşte! Dar revelaţiile primarului capitalei mi-au provocat şi mie o revelaţie. Am căpătat dintr-o dată conştiinţa faptului că funcţionarilor şi politicienilor autohtoni le cam lipseşte reflecţia despre rostul vieţii. Am impresia că am fi trăit într-o altă ţară, dacă toţi funcţionarii şi politicienii care ne-au ghidat în ultimele două decenii ar fi avut parte de revelaţiile primarului Chirtoacă. Am impresia că cinovnicul conştient de propria lui fragilitate şi de sfîrşitul iminent e mai bun şi mai înţelegător în raport cu necesităţile cetăţenilor.
Din păcate, aşa se face că, de cele mai multe ori, numai năpasta ne face mai reflexivi, mai buni şi mai responsabili.
