Linkuri accesibilitate

Deportările staliniste din iunie 1941 - începutul demolării morale și demografice a Moldovei


Ludmila Popovici (Centrul Memoria), scriitorul Val Butnaru și Elena Șișcanu (MNEIN) dezbat traumele, mutațiile psihologice și amnezia colectivă care au urmat represiunilor bolșevice






Doamnelor si Domnilor, bine v-am găsit. În urmă cu 69 de ani, chiar în ziua de 13 iunie, mii de familii de moldoveni au plătit prima din lunga serie de jertfe abominabile pe care istoriografia le defineşte, sec şi imperturbabil, cu noţiunea “deportări”. Un cuvînt chiar neutru, care cu timpul ar putea suna la fel ca “teleportarea” dacă oamenii vor uita ce a însemnat în realitate această «strămutare de proporţii». Aceasta este tema mesei rotunde de astăzi la care participă Ludmila Popovici, Elena Şişcanu şi Val Butnaru.

Vineri la Biblioteca «Onisifor Ghibu» şi-a ţinut lucrările o masă rotundă cu genericul “Deportarea din 12-13 iunie: memorie şi actualitate”, organizată de Asociaţia Naţională a Tinerilor Istorici din Moldova. Vă propun să ascultaţi un fragment din comunicarea pe care a prezentat-o Ludmila Popovici, directorul executiv al Centrului de Reabilitare a Victimelor Torturii “Memoria” despre consecinţele represiunilor politice din perioada sovietică.

Ludmila Popovici
Ludmila Popovici: „Din păcate, în Republica Moldova nu s-au efectuat studii referitoare la urmări asupra personalităţilor, asupra persoanei, asupra familiilor care au fost deportate. Or aceste urmări au fost imediate. Au doborît un numar enorm de persoane din Moldova, de fapt elita acestui popor. Dar, din păcate, au fost şi urmări tardive, şi ele sînt şi în ziua de astăzi. Au suferit şi generaţiile următoare. Sîntem un popor care a avut o glorie cîndva. Acum avem mai multe probleme şi încercăm să luptăm cu ele, dar ne vine cam greu. Practic am fost dominaţi de o frică continuă. Şi încă mulţi sînt dominaţi de frică şi astăzi. Şi ei nu înţeleg de fapt de unde le vine această frică. Explicaţia uneori este însă destul de simplă. E vorba de transmitere transgeneraţii a traumelor. Uneori nepoţii pot să aibă diferite probleme din cauză că au suferit cîndva bunicii lor. Noi ne întrebăm astăzi: de ce sîntem aşa cum sîntem? Sau cînd merg în afară mă întreabă lumea: ce fel de popor voi aveţi? Eu le explic: dacă aţi fi trecut prin această maşinărie distructivă, aţi fi înţeles de fapt ce se întîmplă. Dacă generaţii întregi au trăit cu capul plecat, simţindu-se inferiori celor care ne-au ocupat şi ne-au dus în Siberia, evident că acum ne vine foarte greu să ridicăm capul sus şi să mergem în continuare. De fapt, dacă căutăm cărţi de istorie de cîndva vedem ce fel de persoane au fost pe acest teritoriu. Erau persoane care aveau demnitate, aveau mîndrie, aveau un cuvînt de spus. Ulterior toţi au tăcut, au devenit obedienţi regimului. Cel mai grav că lumea începea să perceapă ca pe normalitate toate fărădelegile care erau făcute împotriva lor. Credeau că aşa trebuie să fie. De asta noi nu avem persoane în Moldova cum avem în alte ţări, persoane care văd un lucru care nu este corect şi spun asta imediat că nu este corect. La noi lumea are o rezervă, de fapt are o frică internă de care nu poate să scape. Sărăcia de astăzi o datorăm de fapt acelor perioade de atunci. Emigrarea de astăzi o datorăm, tot o avem acolo, în spate. Reabilitarea juridică, compensarea daunelor şi toate aceste drepturi de care ar trebui să dispună persoanele, devin o povară pentru stat. Evident că statul este pus acum într-o situaţie să răspundă pentru crimele pe care le-au făcut cîndva comuniştii”.

Vasile Botnaru: Iar acum va propun să ascultaţi comentariile publicistului şi scriitorului Val Butnaru care, de altfel, în cel mai recent roman “Cartea nomazilor din B”, lansat chiar vineri la tîrgul de carte din Bucureşti, trece pe lista de repere definitorii calvarul deportărilor suportat de moldoveni în cîteva rînduri.

Val Butnaru
Val Butnaru: Cred că aş fi de acord cu două sau trei teze din cele enunţate pe care le-am auzit. Într-adevăr nu s-au elaborat studii, nu s-au făcut în general cercetări de ordin psihologic. Am impresia că adevăratele mutaţii profunde şi dramatice s-au produs în această zonă. Într-adevăr, putem să ne punem întrebarea: ce fel de popor am ajuns şi ce reprezentăm noi astăzi? Într-adevăr cred că ar fi de condamnat acest regim inuman, odios, care a despărţit familii, a decimat capii familiilor, care practic a lăsat această bucată de pămînt fără elită şi tot aşa, şi tot aşa. Şi am putea discuta mult şi bine despre asta. Dar am impresia că de fapt lucrul cel mai important se află în altă zonă. La drept vorbind, pe mine acum nu mă mai interesează aşa zisul adevar istoric despre deportări. Ce am avut de aflat eu am aflat în timpul tinereţii mele stînd de vorbă cu mulţi oameni deportaţi. Atenţie! Pe timpul regimului sovietic de ocupaţie. Am aflat şi de la părinţii mei, am aflat de la rudele, de la cunoscuţii mei. Astăzi nu mai am ce afla. Pentru mine adevărul este stabilit, unic şi nu mă mai interesează ce verdicte vor da orice fel de comisii, guvernamentale sau mai puţin guvernamentale. De fapt, ce mă interesează pe mine acum este că acest popor, despre care chiar acum am auzit că a avut momente de glorie în trecutul său, de demnitate, lucru cu care nu sînt categoric de acord, acuma, vezi Doamne, a căzut într-o stare de amnezie şi nu mai ţine minte ce este cu el. Eu cred că descifrarea adevăratei, întregii drame prin care au trecut taţii şi bunicii noştri, mamele noastre, se rezumă la faptul că totalitatea de conaţionali, de cetăţeni, de oameni pe care îi ştim pe acest pămînt, care pretind că formează un popor, sînt total lipsiţi de demnitate, de elementară demnitate. Ceea ce duce la foarte multe lucruri urîte. Îţi permite să te umileşti în faţa ocupantului. De frică să nu fii omorît, eu înţeleg, este foarte clar. Cînd mi se spune: „da, domnule, este uşor, voi aceştia, care condamnaţi acum trecutul odios, stalinist, vouă vă este uşor să spuneţi, dar ia să fi fost voi atunci, cum aţi fi procedat?” Ei, bine, nu se ştie cum am fi procedat. Presupun că am fi procedat aşa cum au făcut mulţi oameni care au rezistat. Acei care nu au rezistat, nu au rezistat indiferent de secolul care le-a fost dat să îl trăiască şi care le-a fost dat să treacă prin el.

Vasile Botnaru: Şi asta este o trăsătură genetică sau totuşi cromozomul acesta s-a eliminat?

Val Butnaru: Eu nu ştiu dacă este trăsătură genetică. Dar faptul că această trăsătură urîtă ni se trage de mult mai înainte este cert. Este suficient să îl citiţi pe Stere şi să vedeţi de fapt comportamentul boierilor la început de Imperiu ţarist. Să vedeţi obedienţa lor, să vedeţi modul lor de a se replia repede la conjunctura politică a momentului. Să vedeţi că demnitatea naţională nu exista, nu avea cum să existe. Moldovenii mai larg, cînd erau cu toţii împreună, cîtă demnitate naţională au avut nu m-aş aventura să atacăm atît de larg problema. Dar proverbul „Capul plecat sabia nu-l taie” pentru mine explică foarte multe lucruri.

Vasile Botnaru: Îl întreb pe romancierul Val Butnaru, care în ultimul său roman se adresează la acest episod, deportarea, unde copilul care linge scîndurile vagonului ca să adune niste stropi din apa vărsată pe scîndurile vagonului, se alege cu un şteap în limbă. Şi asta cumva devine un eveniment în jurul căruia se construieşte o linie de subiect. De ce vă întoarceţi la această dramă a poporului moldovean?

Val Butnaru: Bineînţeles, această linie de subiect este poate una dintre cele mai principale. Dar legat de toată povestea acestor deportaţi, lucru despre care nu vorbesc în mod desluşit, doar la modul aluziv, legat de toată această poveste revin, cred că obsesiv revin, la demnitatea personajelor. Eu am cunoscut foarte mulţi deportaţi cu care am stat de vorbă. Şi vorbeau despre perioada siberiană, de cei 12 sau 15 ani, în funcţie de fiecare cum a stat, cum să spun, cu o anumită doză de condescendenţă, dacă vreţi. Fiind totuşi o fire mai categorică, mai radicalistă, cred că nu îmi dădeam seama de ce vorbesc aşa. S-ar putea să greşesc, nu am făcut studii sociologice, sînt doar observaţiile mele. În momentul în care discutam cu femeile - or, vorbeam despre ce îmi spuneau bărbaţii, care la întoarcere din Siberia, de rînd cu soţiile lor, nu au avut parte nici de întîmpinare bună, au avut numai ostilităţi, nu li s-a dat voie să intre în casele lor. Dar peste ani unii au „răzbătut”. Cum să zic, ce înseamnă au răzbătut? Au devenit şefi de brigăzi, mici pontatori. Ceva un postişor care deja îi permitea să fie numit „Piotr Sergheevici” sau „Vasili Mihailovici”. Această adresare deja denota faptul că omul este un şef, că omul a avansat pe treapta ierarhică.

Vasile Botnaru: Şi a fost reabilitat.

Val Butnaru: Şi un fel de reabilitare. Atenţie, atunci cînd vorbeam cu soţiile lor, cu femeile care au fost deportate şi ele, am remarcat un lucru de-a dreptul uimitor. Ele nu protestau la modul deschis, ele nu se revoltau, deşi îmi spuneau practic cam aceleaşi fraze, foarte calm, din care deduceam că nu au de gînd să se împace pînă la sfîrşitul zilelor lor cu ceea ce li s-a întîmplat lor. Că pentru ele este o tragedie faptul că au fost rupte din sînul familiilor şi că au fost nevoite să îşi trăiască viaţa acolo. Şi în contrast cu ele, vă spuneam, bărbaţii altfel reacţionau. Revenind la aceste studii despre care vorbeam: la noi abia acum se întîmplă lucrurile acestea. Abia acum vorbim. Or pentru mine exemplu balticienilor este unul greu de egalat. Am cunoscut pe viu faptul cum lituanienii bunaoară îşi educă copiii şi ce le vorbesc, cum îi culcau noaptea şi de rînd cu povestea de seară, le spuneau cîteva lucruri despre bunicii lor care au fost deportaţi şi au murit în Siberia. Copiii aceştia au crescut pe timpul regimului sovietic. Sînt de o seamă cu mine. Eu am crescut cu altfel de poveşti. Taică-meu îşi permitea doar aluziv să îmi spună asta. Eu cunoşteam multe poveşti despre deportaţi, dar nu adormeam noaptea de rînd cu povestea de seară să îmi spună cineva şi adevărul pe şleau. Revin la bărbaţii şi la femeile noastre întoarse din deportări care nu au îndrăznit, nu au avut curajul – eu îi spun demnitate – să nu se împace cu ceea ce li s-a întîmplat.

Compar acest lucru cu un bandit, cu un hoţ, care îţi vine acasă, îţi jefuieşte casa, îţi omoară copiii, îţi violează femeia, iar tu seara, cuminte, ieşi cu acest violator la o bere. Nici măcar nu mi se pare forţată comparaţia. Păstrînd proporţiile este cam aşa. Nouă asta ni s-a întîmplat: ni s-au omorît copiii, părinţii, ne-au fost violate femeile. Iar noi astăzi, în 2010, în fiecare seară, ieşim la o bere cu violatorul.

Vasile Botnaru: Prima dată am avut ocazia să văd cum păstrază memoria genocidului armenii. La cîte generaţii s-au trecut, la ce distanţă îi desparte de acea nenorocire, semenii mei vorbeau de parcă asta s-ar fi întîmplat ieri. Mie mi se părea oarecum stranie acea reacţie tcomai din cauză că memoria colectivă la noi, în Moldova, nu a asimilat, de exemplu, deportarea, foamea. De ce totuşi la alţii este posibil, iar aici am întors pagina atît de uşor.

Val Butnaru: Cred că am să aduc un exemplu ca să mă fac înţeles. Un exemplu poate departe de a fi academic. Am făcut armata sovietică împreună cu nişte ceceni. Erau mulţi ceceni acolo. Dar cu unul dintre ei eram chiar în relaţii apropiate. Unul mic de statură. Lat în spete, cu o fizionomie, o mutră pătrată. Era departe de a fi tipul unui Alen Delon după care să moară femeile. Îl deranja altceva – faptul că nu-i creştea păr pe piept. Pentru el era o adevărată dramă. El era un cecen adevărat. El îşi iubea poporul. El îmi vorbea despre istoria cecenilor. A fost crescut şi el de mic copil cu poveştile adevărate despre poporul lui, spre deosebire de noi. Dar faptul că nu îi creştea părul pe piept îl punea într-o imposibilitate de a trăi, dacă vrei. Era de neconceput ca un cecen să aibă pieptul pleş. Şi atunci el spunîndu-mi acest lucru a zis că „peste un an şi jumătate ai să vezi că pieptul meu va fi acoperit de păr”. Şi a început să se radă de două, de trei ori cu lama pe piept. Peste un an şi jumătate s-a întîmplat exact ce a spus el. Cred că doar un cecen putea să facă lucrul acesta. Mai mult nu cred că pe cineva l-ar fi afectat. Pur şi simplu omul ţinea foarte mult la nişte tradiţii care unora ar putea să le pară sălbatice, desuiete, depăşite. Nu ştiu. Pentru mine a fost cecenul care se întoarce în aulul lui şi corespunde exact unui normativ al unui popor. Noi cel mult ce am putu să facem? Noi am putut doar să stăm de vorbă cu o oiţă şi să o întrebăm de ce trebuie să murim. Asrta în cel mai bun caz. Fiindcă, de obicei, nici asta nu am făcut. Nici măcar propriul folclor nu ne-a învăţat minte, nici propriile noastre mituri nu ne-au ţinut în picoare. De ce s-a întîmplat aşa? Cred că vicisitudinile sorţii, cred că meandrele istoriei. Noi sîntem mari meşteri să dăm vina pe altcineva, pe altceva, să justificăm totul. Noi şi astăzi, orice facem noi, cînd nu ne iese ceva, noi justificăm. După aia îndreptăm lucrurile. Dacă este mai uşor să dăm vina pe istorie, haideţi să dăm vina pe istorie, dar să ştiţi că acest lucru nu va adăuga la lipsa noastră de demnitate pe care o manifestăm şi acum, în fiecare seară în berăriile în care stăm la o masă cu violatorul.

Vasile Botnaru: Dar se poate recupera asta sau nu, e posibil măcar în poarta Europei, să zicem aşa?

Val Butnaru: Dacă am să spun că nu e posibil – şi nu îmi plac nici mie persoanele care manifestă o doză excesivă de pesimism – sigur că nu ar fi corect. Cred că totul este posibil. Eu nu cred că este posibil, dar teoretic totul este posibil. Desigur că fiecare dintre noi, dacă îşi va face lecţia, va face ceea ce trebuie să facă, s-ar putea să îndreptăm lucrurile. Personal, pe micul meu segment, cred că am încercat să fac. Cei trei copii ai mei cunosc cîte ceva. E mult? E puţin? Nu ştiu. Eu cred că trebuie de făcut de milioane de ori mai mult decît se face acum. Nu zic, e bine că se face şi acum. Este pentru prima dată, dacă mă gîndesc bine, acest miting, pentru prima dată la nivel de stat, în care vor veni şi guvernanţi, vor vorbi despre calvar, vor spune cuvinte. Totul este adevărat, totul este bine. Vă daţi seama că măcar aceşti douăzeci de ani dacă nu i-am fi pierdut. Măcar aceşti douăzeci de ani! Nu zic că cei patruzeci sau cincizeci cît am fost sub regim sovietic. Cum întrebai, cred că se poate. Dacă aşa ne-a fost dat să fim într-o întîrziere atît de mare faţă de toţi ceilalţi, trebuie să ne purtam măcar aici cu demnitate crucea, măcar un lucru să îl facem cu demnitate.

Vasile Botnaru: Şi acum veţi auzi opiniile Elenei Şişcanu, dr. conferenţiar universitar, cercetătoare la Muzeul Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală. Dumneaei ne-a oferit pentru publicare pozele de epocă cu deportaţi moldoveni pe care le puteţi vedea pe pagina noastră de pe Internet.

Doamna Şişcanu, e posibil să readucem în viaţa cotidiană, în memoria colectivă aceste evenimente tragice, astfel încît să nu rămînă doar monumentele şi doar ocaziile, cam festiviste cu mitinguri şi discursuri patetice, iar oamenii să continue să sufere, să nu poată să îşi recupereze averea şi practic să nu fie reabilitaţi, să se simtă în continuare, din păcate, duşmani ai poporului?


Elena Sișcanu
Elena Şişcanu: Memoria colectivă, aşa cum a fost ea cenzurată, poate fi restabilită treptat prin deschiderea, informarea, în special a generaţiei în creştere, despre acele evenimente care s-au produs în vara anului 1941. Şi nu numai, pentru că ştim că au fost trei valuri mari de deportări. 1941, şi apoi a urmat cea din 1949 şi cea din 1951, ultims pe principiul confesional cînd au fost ridicaţi şi deportaţi iehoviştii. Ar fi bine de vorbit desprte toate aceste deportări. Eu aş mai adăuga şi acele recrutări ale tinerilor care s-au produs, extraordinar de numeroase din satele moldoveneşti, care ca număr aproape că se ridică la numărul celor deportaţi. Dacă nu chiar şi întrec. Nu aş putea să spun nişte cifre concrete. Dar este vorba despre tinerii care au fost ridicaţi şi duşi la aşa numitele FZO, unde erau lipsiţi de paşaport, de unde nu puteau să se întoarcă înapoi. Li se promisese că ei o să facă şcoală, dar ei nu ştieau limba, nimeni nu se ocupa cu ei, nu aveau condiţii. Şi multe altele.





Vasile Botnaru: Apropo, în folclorul uzual BAM-ul era considerat o muncă silnică şi tot ce era muncă aproape forţată în folclorul sovietic din sat se numea „BAM”, orice şantier nedorit avea numele generic „BAM”.

Elena Şişcanu: Da, există această noţiune. Şi vorbeşte încă o dată despre faptul că oamenii nu au uitat. Şi în general vreau să zic că tradiţia populară denotă faptul că lumea de aici, din spaţiul dintre Nistru şi Prut, are memoria aceasta şi demnitatea. Ia amintiţi-vă, sînt expresii „Grachina lui Vasile, a lui Dumitru, a lui Efrosinia sau a lui Şchoipu care a venit de peste pîrîu”. Deci, ei cînd vorbeau, deja vorbeau despre cîteva generaţii. Şi astfel memoria asta a omului, de unde vine, cine este el, se păstra chiar aşa, într-o comunicare simplă, populară, să-i zicem.

Vasile Botnaru: Dar episodul deportării, era sau nu păstrat măcar ascuns sub ţoalele bunicii?

Elena Şişcanu: Eu am realizat nişte cercetări de teren. Şi vreau să vă spun cu certitudine că cei care s-au întors, aşa cum îmi povestea doamna Grabovschi din Teleneşti, ei continuau să se întîlnească numai oamenii aceştia care s-au întors din deportare. Şi spunea că toţi îi invidiau de faptul cît erau de uniţi. Şi le spuneau: „Voi sînteţi o sectă”. Culmea e că acei care au trecut prin calvarul acesta, au trecut prin nişte greutăţi de nedescris, au găsit în ei putere să vină aici, să-şi construiască case – deşi spun că acolo unde au fost deportaţi şi au fost mutaţi din loc în loc, au construit cîte două-trei-patru case, şi pentru prima dată au văzut cei de acolo o casă dată cu var, albă. Ziceam că au găsit puteri în ei să îşi construiască casă, să muncească, dar şi să spună copiilor ce s-a întîmplat, unii dintre ei să spună. Dar alţii ascundeau. Încercau să îi protejeze, pentru că la şcoală nu se cunoştea. Administraţia care îi tutela şi îi verifica ce fac la fiecare pas, nu mai afişa. Copiii cînd au mers la comisariatul militar şi au completat acea fişă personală, cînd au fost întrebaţi unde s-au născut, au răspuns „aici, în Pohoarne”. „Cum adică aici, tu în Siberia te-ai născut, spui minciuni!” Şi astfel, după ce au aflat, a fost un cutremur pentru copiii aceia. Au venit înapoi acasă şi, îmi povestea maică-sa, nu ştia ce să facă şi nu ştia cum să-i convingă că ei nu sînt duşmani ai poporului. Copiii aceştia un timp foarte îndelungat nu comunicau cu părinţii, au fugit de acasă, dormeau într-un stog de fîn. Erau bulbversaţi total, că ei sînt „copii ai unor duşmani”. Sau un caz la Peresecina unde am avut o conferinţă şi am permis celor deportaţi să spună ce li s-a întîmplat. Şi la sfîrşit se apropie cîteva doamne de mine şi îmi spun, cică, „vă mulţumim că ne-aţi dat voie să spunem, pentru prima dată mergem pe stradă, cu capul ridicat şi nu ne temem că cineva din spate o să ne arate cu degetul”. Deci ei au nevoie de spovedania, mărturisirea asta s-o spună. Pentru că ei cu durerea aceasta şi cu frica în suflet continuă să trăiască. Să nu fie pur şi simplu nişte comemorări şi cineva să le privatizeze pentru un nou demers politic. Dar pentru ca într-adevăr să se meargă în întîmpinarea oamenilor aceştia şi ei să simtă că sînt protejaţi şi că au un stat care are grijă de ei, ca de toţi cetăţenii.

Vasile Botnaru: Dar în general moldovenii s-au resemnat?

Elena Şişcanu: Într-o măsură oarecare s-au resemnat. Are dreptate Val Butnaru cînd spune că s-au resemnat, dar nu în aşa măsură că ei merg uite cu călăul la o bere. Probabil că el se referă la cei care fac parte din partidul care a dirijat aceste deportări. Dar nemijlocit cu cel pe care l-au deportat, nu. Oamenii cu care eu am vorbit îmi ziceau: să vezi, cel care a scris listele şi ne-a inclus pe noi în liste de am ajuns să fim deportaţi, a murit sau s-a îmbolnăvit de o maladie incurabilă. Într-un fel menţionează că ei au fost pedepsiţi chiar şi de Dumnezeu. N-am întîlnit persoană care să provească bine la acei care au trădat, care au mers în timpul foametei şi au căutat gropile de pîine şi le-au măturat podurile.

Vasile Botnaru: Strănepoţii celor deportaţi sînt suficient de conectaţi la ceea ce li s-a întîmplat înaintaşilor? În comparaţie cu memoria colectivă a armenilor, aşa cum îl întrebam şi pe Val Butnaru, sau a cecenilor sau a balticienilor? Ar fi de învăţat de la ei ceva sau nu?

Elena Şişcanu: Evident că este de învăţat. Memoria colectivă la noi a suferit mult mai mult. Sînt şi nişte explicaţii. Ocupînd teritoriul dintre Nistru şi Prut, Basarabia, parte din poporul român, ocupanţii au depus tot efortul pentru a modela memoria colectivă. La 13 septembrie 1940 a fost luată o decizie a consiliului comisarilor poporului, prin care se confiscau registrele stării civile din toate confesiunile religioase, inclusiv şi sectele. Dar ce era acolo? Erau înregistraţi acei care s-au născut, s-au căsătorit ori s-au trecut din viaţă.

Vasile Botnaru: Adică exact arborele genealogic.

Elena Şişcanu: Aşa este. Evident că s-au depus toate eforturile ca omul să nu ştie de unde descinde sau să se teamă pînă şi să spună că este feciorul cuiva sau că uită-te tatăl a fost primar într-un sat sau părinţii au făcut studii undeva în altă parte. Imaginaţi-vă că acei care conduceau Republica sovietică socialistă moldovenească la 1940 aveau studii începătoare. Ei să îi tolereze oare pe acei care aveau studii făcute la Oxford? Că am avut şi astfel de persoane.

Vasile Botnaru: Sau la Sorbona.

Elena Şişcanu: Sau Sorbona, exact. Iată comemorările acestea care se fac din cînd în cîănd, o dată în an, eu aş vrea să aud ca să apară întrebarea: ce facem noi ca asta să nu se mai întîmple? Şi atunci nu o să se întîmple. Ar trebui societatea civilă să se implice atunci cînd au loc nişte acţiuni abuzive, indiferent din partea căror partide vin. Nu contează. Contează persoana. În cazul acesta eu văd memoria şi drepturile omului legate logic.

Vasile Botnaru: Ceea ce s-a întîmplat în 7 aprilie spre 8 credeţi că este o reminiscenţă?

Elena Şişcanu: În ce sens?

Vasile Botnaru: Comportamentul poliţiştilor în raport cu tinerii care deja erau luaţi pe stradă sau vînaţi pe la şcoli, licee.

Elena Şişcanu: Cred că s-a executat întocmai ceea ce li s-a ordonat.

Vasile Botnaru: În fond acesta este cercul, şi asta este îngrijorarea şi a doameni Popovici care se ocupă în mod prioritar acum de aceşti tineri, de acei care au avut curajul să declare ceea ce li s-a întîmplat. După un număr de ani se revine de fapt în spirală la un punct de care se părea că ne-am îndepărtat, acela în care demnitatea omului, drepturile lui nu aveau nicio valoare.

Elena Şişcanu: Cred că sărăcia este acea care face ca omul să treacă peste demnitate. Într-adevăr în timpul regimului totalitar s-a impus un sistem larval de existenţă. Evident că în mentalitate şi-a lăsat amprenta. Dar sărăcia îl face pe om ca uneori să se resemneze, să meargă la un compromis chiar şi cu demnitatea şi cu multe alte valori morale.

Vasile Botnaru: De aici soluţia pe care o vedeţi dumneavoastră ar fi să se redea în primul rînd un nivel decent de viaţă?

Elena Şişcanu: Soluţia ar fi şi instruirea, şi un nivel decent de viaţă, şi un comportament, momente care ar veni să instaureze un echilibru în societate.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG