Linkuri accesibilitate





Odată cu cea de-a 5-a literă din nume, urmată de diftongul „oa”, Timişoara ia înfăţişarea lui Şerban Foarţă – cel puţin pentru mine, cititorul împătimit al Areal-ului (Cartea Româneasca, 1983) şi editorul de mai târziu al Ethernul-ui pheminin (Cartier, 2004) –, de unde în conştiinţa publică urbea de pe Bega este asociată mai degrabă cu Revoluţia din decembrie ’89 sau, helas! cu echipa locală de fotbal. Ca să zic aşa, TimiŞ(F)oar(ţ)a! Mia de kilometri pusă între Ch-ău şi capitala Banatului e o nimica toată în comparaţie cu distanţa pe care a trebuit s-o străbat, înainte de a-l întâlni pe poetul de la care am învăţat – prin „corespondenţă”, dacă se poate spune astfel – totul în materie de scriitură. În ani, punctul de plecare ar fi chiar 1989, când publicam – vai! cu chirilice – Abece-Dor, un volum vag barbian, din care astăzi nu aş reţine mare lucru, decât doar aplecarea pentru o caligrafie poetică ce aduce mai curând a geometrie non-euclidiană, pe linia lui Stéphane Mallarmé – Ion Barbu, cu Şerban Foarţa pe post de capăt de linie. Pentru mine, abia un început – după un debut (al meu) ratat cu brio. Peste doar câţiva ani, publicam placheta Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, Dacia, 1994, iar criticii literari nu ezitau să plaseze poemul Eva-n tai[na Genezei din voia Lui mâinilor mele deschisă ca un evantai] în descendenţa autorului Holorime-lor, ceea ce pentru mine echivala cu o consacrare în cavaleri. Desormais, turnirul poetic putea începe!

Au urmat anii în care, simţindu-mă membru al Ordinului, mă întrebam în taină dacă va fi aflat de mine Marele Maestru al acestuia, fără a îndrăzni să-i trimit barem un volum de poeme. Îi citisem toate cărţile, vânându-i semnătura prin reviste literare şi rămânând de fiecare dată bouche bée când orizontul de aşteptare era „sărit” cu nonşalanţă (ca o coardă, vorba poetului), cum a fost cazul unor traduceri din Victor Hugo, de neuitat, găzduite de România literară. Nici nu ştiu dacă-mi doream să ies din acest anonimat autoimpus, când prin 2003 prietenul (nostru comun, zic eu – astăzi) Robert Şerban mi-a propus pentru seria „Rotonda”, pe care o păstoresc la editura Cartier, manuscrisul unei antologii, Ethernul pheminin, cum mi-ar fi prezentat o scrisoare de acreditare. La început ne-am vorbit, pe e-mail, cu „Dvs.”; iar odată cartea tipărită, regretul exprimat în scris al lui Şerban Foarţă de a nu fi trecut la „per tu” practic relansa comunicarea noastră. Abia atunci i-am trimis volumul scos la Vinea în 1999, Yin Time; modestia (cât o fi rămas) nu-mi permite să reproduc aici ce mi-a scris „cher Cherban” – cum îi caligrafiez numele de ceva timp –, la capătul unei lecturi edificatoare (a unei prietenii literare, vreau să zic). Asta cu atât mai mult cu cât, până prin ’90, credeam că-n spatele „pseudonimului” Şerban Foarţă – de bună seamă, suna mult prea frumos, ca să fie un nume adevărat; şi ce surpriză să aflu, peste ani, că greşisem amarnic! – s-ar ascunde un întreg institut (lingvistic? de inginerie textuală?).

Scurt pe doi: a venit şi ziua în care am vorbit la telefon, la iniţiativa Domniei Sale; apoi am imprimat – pentru Radio Europa Liberă – un dialog memorabil; iar în vara lui ’09, cu doar câteva zile înainte să plec în China, primeam pe e-mail un manuscris – Nu ştiu alţii cum sunt… – care avea să mă însoţească prin peregrinările mele spătaro-mileşti, pentru a se întoarce în chip de carte, în toamna aceluiaşi an, în seria „Rotonda”, alături de Arme…-le subsemnatului, cu o prezentare de Şerban Foarţă. În tot acest răstimp, nu ne văzusem niciodată la faţă, astfel încât aşteptam lansarea de la Târgul de Carte „Gaudeamus” ca pe-o minune, Poetul urmând să mi se arate în toată splendoare. N-a fost să fie: expediaţi la cucurigu, la capătul unei zile nesfârşite în care lansările s-au ţinut lanţ, am îmbrăţişat un om cu oboseală multă, cu care abia dacă am avut răgazul să povestim. Hotărât lucru, eram mult mai apropiaţi în/prin scris.

Cum însă există un Dumnezeu al spiritelor elective, acesta şi-a întors faţa către noi în data de 27 mai, la Timişoara, unde – prezentat de „Cher Cherban” şi salutat de Dorin Tudoran, printr-un e-mail trimis de la Washington – întâlnirea noastră a avut loc, în librăria Cărtureşti (se putea altfel?!), în prezenţa unui public dependent de poezie. O lectură în fo(a)rţă, cum ar veni: eu din Arme…, şi Şerban din Cartea lui Iov, pre stihuri retocmită de Domnia Sa. Ucenicul îşi întâlnea Maestrul, şi cu asta renunţam la o închipuire pentru a îmbrăţişa o prezenţă. O prezenţă de spirit, înainte de toate. Nu cred să fi trăit o noapte a cărţilor deschise – Mallarmé, Serge Gainsbourg, Georges Perec etc., etc. – pe potriva acesteia, şi nici o apropiere de-un mare scriitor mai puţin inhibantă: să-ţi cânte la pian, la 2 noaptea, într-un apartament la bloc, ÎNSUŞI Şerban Foarţa pe post de gazdă, ce altă dovadă de prietenie mi-ar mai trebui?! Într-un cuvânt, mă simţeam ca tânărul Paul Valéry în vizită la Mallarmé, cu singura diferenţă că Foarţă a făcut tot ce i-a stat în puteri ca-n viitorii 20 de ani să scriu (spre deosebire de ilustrul său predecesor ce-l inhibase într-un hal fără de hal pe Valéry). Îi rămân îndatorat pe viaţă – viaţă literară, vreau să zic!

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG