Nelea Lungu - copil cu deficiențe locomotorii, de care se dau în lături dascălii

„Ce-ţi trebuie mata să te munceşti cu aşa copil? Mata când vii la noi să-ţi dăm un certificat, trebuie să te închini înainte noastră ca noi să-ţi dăm certificat ca copilul să meargă printre copiii sănătoşi”

Astfel de sfaturi „binevoitoare”, Dora Lungu din satul Roşcani, raionul Anenii Noi primeşte de fiecare dată când se adresează medicilor şi învăţătorilor din raion ca să-i lase nepoţica Nelea, de nouă ani, să frecventeze şcoală. Ţintuită într-un scaun cu rotile, dar cu mintea clară, copila ar fi oprită să meargă la şcoală pentru că-i incomodează pe dascăli, care, afirmă bunica fetei, ar preferă să o vadă izolată într-un internat pentru copii cu probleme locomotorii.

„Când să înceapă anul şcolar profesoara mă întâlneşte pe drum şi îmi spune: da poate o duceţi la Hînceşti, poate o duceţi la Străşeni, ce vă trebuie să o ţineţi aici? Nu vă va fi dumneavăastră de folos. Noi avem un program, dar pentru aşa copii este nevoie de programe speciale”.

După ce toată viaţa a lucrat la grădiniţa din sat, mătuşa Dora îşi aminteşte cu durere cum a fost refuzată de foştii colegi de serviciu atunci când s-a rugat de ei să-i primească nepoata în grupa pregătitoare.

„ Mi-au spus vino, dar să aduci copilul când au să doarmă ceilalţi. Noi aranjăm ca o fetiţă să se ocupa cu dânsa, dar să-i plătiţi 20 de lei pe oră. Când vedea fetiţa că dorm ceilalţi copii, iar ea se ocupa într-o parte, unde nici nu putea să o vadă nimeni, niciun copil, mă întreba: de ce bunico mă duci la grădiniţă când copiii dorm şi nu văd niciun copil şi eu”

Cum era de aşteptat, pentru că nu a mers la grădiniţă, Nelea nu a putut face faţă nici curriculei complicate de la şcoală, dar mai ales indiferenţei cu care a fost tratată.

„Învăţătoarea a văzut că îi este greu cu ea, şi nici nu atrăgea atenţia la ea. Eu o băteam peste mâni să stea în rând cu ceilalţi copii. Învăţătoarea nici nu se apropia de bancă măcar. Aşa s-au dat în lături toţi”.

Astăzi, teoretic, Nelea este în clasa a doua. Însă ea nu ştie cum e să răspunzi la ore, pentru că nu a fost niciodată întrebată de învăţători, nu ştie cum e să împarţi cu colega de bancă pateul pus de mama în ghiozdan, pentru că mama este plecată de câţiva ani la Moscova, de unde îi trimite regularitate bani pentru tratament.

O rog să-mi recite o poezie: „Chiar pot să vă spun şi un cântec: „Vine vine primăvara/ Se asterne in toata tara/Floricele pe campii/ Hai sa le adunam copii”.

În timp ce Nelea îngâna cântecul Primăverii bunica Dora îşi ştergea obrajii de lacrimi. Refuză să-şi dea nepoata la o şcoală internat. Acasă fetiţei i se poartă de grijă, printre străini... cine ştie, ridică din umeri bunica.

„Eu m-am întâlnit cu o mamă la tabără şi mama aceea cu doi copii mi-a spus că ambii copii au fost daţi la şcoala internat. Spunea că i s-a rupt inima când a văzut cum au grijă de copii acolo. Care mamă vrea să-şi ducă copii de acasă, las să meargă acolo şi să vadă ce înseamnă să-ţi duci copilul de acasă, zicea ea”.

La plecare încerc să încurajez familia Lungu, spunându-le că în premieră viitorul Cod al Educaţiei va conţine un capitol aparte dedicat copiilor cu nevoi speciale, care ar trebui să fie incluşi în sistemul tradiţional de educaţie. Am întrezărit un zâmbet neîncrezător pe faţa bunicii Dora - „de la vorbă până la faptă e cale lungă” mi-a spus ea.