Linkuri accesibilitate


Europa Liberă: Conferinţa se intitulează „20 de ani de experienţă”. Logic e să vă întreb – e mult? E puţin? Pentru a ajunge în democraţie.

Vladimir Tismăneanu: „Nu cred că este prea devreme: Pentru că sunt anumite riscuri, pe care putem să le deducem, din ceea ce s-a petrecut în ultimii 20 de ani. Am văzut unde duce efortul de a nu permite pluralismului să se dezvolte, să înflorească. Am văzut mişcările din anul trecut din Republica Moldova,am văzut, în curând vor fi 20 de ani de la mineriada de la Bucureşti, din 13-15 iunie 1990. Sunt preşedintele Consiliului ştiinţific al Institutului de investigare a crimelor comunismului, în curând va avea un portal, s-a lucrat foarte intens, va apărea un supliment la Evenimentul Zilei ş.a.m.d., despre ce s-a petrecut atunci. A fost efortul, numesc eu, nomenclatura popleptică, de a se opune, practic, acestui pluralism. Deci, nu a fost o plimbare uşoară, nu a fost un itinerariu uşor, a fost cu multe semne de întrebare. Dar eu cred, că în momentul de faţă, în România este democraţie într-o fază de consolidare avansată, cred că e o democraţie consolidată. În Moldova este, nu sunt specialist, am scris totuşi câte ceva şi despre Moldova.”

Europa Liberă: Dar sunt convins că ştiţi situaţia din Moldova.

Vladimir Tismăneanu: „Am scris, după cum bine ştiţi.”



Europa Liberă: Şi tocmai despre asta vroiam să vă întreb. Că în Moldova, mai cu seamă, există o puternică rezistenţă din partea unui partid care are şi electoratul respectiv. Oameni, care, aşa cum s-a vorbit şi în această conferinţă, s-au mulat pe regim. Şi atunci, ce faceţi cu aceşti oameni, ca savanţi ce sunteţi, ca filozofi? Îi neglijaţi? Îi educaţi? Ce faceţi cu oamenii ăştia?

Vladimir Tismăneanu: „Îi faci să participe, atât cât se poate participa. Că până la urmă vedem că există şi fixaţii. Există şi obsesii, există şi rea voinţă. Comuniştii dintr-o ţară ca Moldova, să nu spun din Moldova, dintr-o ţară ca Moldova, şi atunci nu m-am amestecat în treburile interne ale nimănui, dintr-o imaginară ţară ca Moldova, nu mai sunt comuniştii – proiectul omului nou. Omul nou este pentru ei, de fapt, un afacerist, care reuşeşte să stoarcă tot ce se poate stoarce, pe cale mai mult sau mai puţin corporatistă din stat.

Mă întorceam cu nişte prieteni ieri şi mi s-a spus: s-a furat foarte mult în Moldova. Îmi spuneau şi îmi arătau cartierul nici nu ştiu cum se cheamă, ne întorceam dinspre Soroca, şi îmi arătau cartierul ăsta de vile a unei anumite foste sau actuale nomenclaturi. Spunea – iată, banii nu au dispărut, banii n-au fugit, banii sunt acolo. Deci, din punctul ăsta de vedere, ei nu sunt pur şi simplu comunişti, poate nici măcar ai lui Ziuganov, din Partidul comuniştilor din Federaţia Rusă.

Nu sunt comunişti îmbibaţi de ideologie, ci sunt, mai degrabă, hai să-i numim, leninism rezidual şi care se manifestă, înainte de toate, prin autoritarism colectivist, dacă vreţi. În care colectivismul e pentru ceilalţi, pentru ei nu e colectivism. Pentru ei sunt ceasurile Rolex, pentru ei sunt vilele, sunt altele. Au învăţat, între timp, aceste mici artificii ale societăţii de consum, artificiile supreme ale societăţii de consum. Deci, ce facem cu oamenii aceştea? În primul rând, cu fiecare generaţie care se naşte, măcar la nivel de vârfuri ale generaţiei, oamenii nu moştenesc neapărat, oamenii ăştia se vor confrunta cu proprii lor copii. Care unii sunt foarte fericiţi de această situaţie şi alţii poate sunt mai puţin fericiţi. Pentru că omul nu trăieşte totuşi, cum spune o carte veche, numai cu pîine. Mai există şi spirit, mai există şi morală, moralitatea a creat-o totuşi tot mintea umană, n-a creat-o... Sigur, că există nişte valori, probabil de undeva, de peste individ. Dar, până la urmă, despărţirea între bine şi rău vine tot din natura umană. Deci, eu nu sunt un sceptic total la capitolul natura umană, pot să am întrebările mele.

Cred, că este dialogul public, crearea unui spaţiu public dezinhibat, în care să se poată să se discute, iată, problemele istoriei naţionale, problemele traumelor, care s-au petrecut, marele frământări. Cred că a-i aduce pe aceşti oameni, cât timp ei respectă regulile jocului democratic, ei trebuie să fie parte a conversaţiei democrate, chiar dacă nouă nu ne plac valorile lor. Am auzit o întrebare, făcea cineva o comparaţie între comisia prezidenţială din România şi comisia prezidenţială din Republica Moldova şi mie mi s-a părut, eu aş respecta persoana respectivă, deşi sunt în dezacord cu anumite lucruri, care le-a spus, dar nu am ceva. Am spus, cât timp limbajul este al decenţei şi civilităţii şi nu se fac procese de intenţii, şi nu se fac declaraţii de condamnare a unui document, înainte de a citi acel document, că aici începe problema mea. M-a întrebat cineva: ce credeţi despre declaraţia cutărui politician moldovean, care a spus de acum, că raportul comisiei prezidenţiale este o încercare de incriminare a comunismului şi din alte ţări şi de culpabilizare a unui partid politic din această ţară. Şi eu am spus: nu ştiu ce spune respectivul, că nu l-am citit, dar eu ştiu un lucru – că nu m-aş pronunţa în legătură cu nici un text, nici măcar cu al lui Vadim Tudor, că nu l-am citit.”

Europa Liberă: Ultima întrebare pentru scriitorul, poetul, filozoful Tismăneanu: ce semne sunt în societate, în viaţa Dumneavoastră privată, unde vreţi Dumneavoastră – în artă, literatură, - că efortul Dumneavoastră nu a fost în zadar? Că comisia, care a dat un raport, are rezonanţă în societate.

Vladimir Tismăneanu: „Unul: este în primul rând ce primeşti. Totdeauna capătă foarte multă vizibilitate anumite critici. S-a scris, nu mult, dar s-a scris, a apărut chiar aici o carte cu titlul „Iluzia anticomunismului”. Am răspuns: nu este adevărat. Anticomunismul nu este o iluzie. Mă refer la anticomunismul onorabil. Nici celelalte nu-s iluzii, sunt fapte sociale. Şi fascismul e o formă de anticomunism. Noi n-am mers de pe poziţiile în nici un caz cele ale fascismului. Nici comisia condusă de domnul Cojocaru nu este anticomunistă, de pe poziţiile unui anticomunism visceral şi instinctiv sau de revanşă. Nu. Noi am spus tot timpul, am avut o filozofie, pe care o numim a liberalismului civic. Că anticomunismul nostru este din antitotalitar. Deci, este şi antifascist. Nu avem nici cea mai mică simpatie pentru celălalt frate geamăn din această pereche monstruoasă, nici vorbă de o orientare într-o direcţie să spunem neototalitară sau paseist totalitară.

Pe de o parte primesc şi am primit în timpul lucrului la comisie şi după aceea foarte multe mesaje. În special de la tineri. Întâlniri care au avut loc şi care au fost realmente extraordinare, inclusiv la Sighet, la Şoala de vară de la Sighet am mers, am multe întâlniri ş.a.m.d. Asta e punctul întâi, această susţinere, ceea ce se cheamă suport, un grup de susţinere, care e foarte larg. Văd pe forum – daţi importanţă, gândiţi-vă că aceştia sunt securiştii, sau activiştii. Doi: securiştii şi activiştii - a durat din 2006 şi suntem în 2010, a durat trei ani, dar iată a trecut Legea lustraţiei în Parlamentul României. Târziu, e adevărat, dar le spun mereu prietenilor mei, sceptici de profesie şi le-am spus domnule...păi nu, că cehii au dat-o în 90 - spre sfârşit de 91. Da, numai că cehii au fost cinci ani şi după aia au reânnoit-o pe cinci ani, şi după aia au reînnoit-o încă pe cinci ani. În Cehia legea lustraţiei a funcţionat 15 ani, nu cinci ani. Noi venim, România, cu cinci ani întârziere faţă de ultima fază a legii lustraţiei de la cehi. Deci, afirmaţia asta că suntem cu 20 de ani mai târziu – nu. Eu răspund şi de fapt spun şi aici în conferinţă, suntem cu cinci ani mai târziu. Faptul că la cehi a durat trei etape, în România asta o să fie. Deci legea lustraţiei.

Doi: educaţie. Faptul că din, exact ca şi în cazul comisiei Wiesel, unde există în momentul de faţă, Holocaust, unde prin recomandări se face obiect facultativ, dar se face. Există manual, profesori de liceu, care pleacă şi în Israel şi în alte ărţi pentru a învăţa cum să predai „Holocaust”-ul şi, mă rog, există tehnici informaţionale, power point, ş.a.m.d. În momentul de faţă Institutul de investigaţii, încă în faza anterioară, când era Marius Oprea preşedinte al Institutului, şi fac parte dintre acei, că dacă el nu mai e preşedinte nu schimbă lucrurile. Că a fost, că este un istoric foarte respectat, respectabil. Putem să avem divergenţe într-un subiect sau altul, dar a făcut, şi mă refer aici nu doar la el, aici a lucrat Raluca Grosescu şi alţii, au făcut un manual. Şi Dorin Dobrincă, din partea comisiei prezidenţiale a fost într-o acţiune comună, conjugată. Şi există un manual de istorie a comunismului pentru clasa 11 şi care se predă în momentul de faţă. Tot facultativ, dar se predă. Arhivele. Păi faptul, că n-am auzit plângeri, plângeri foarte seriaose.

Am impresia, că aici lucrurile, poate s-au învăţat din experienţa noastră. În orice caz, aici a existat mai multă cooperare la nivelul arhivelor, decât am avut noi. În anumite zone n-am avut nici o cooperare. Ministerul Sănătăţii, unde era problema cu avorturile şi politica natalistă, antiavort ş.a.m.d, persoana care se ocupa cu problemele politicii demografice şi crimele care au avut loc pe acest subiect, nu? N-a putut intra în arhivele Ministerului Sănătăţii. Ministerul Educaţiei a fost foarte neprietenos, ca să spunem astfel. Dar arhivele astăzi, pe care le avem Dorin Dobrincu, directorul Arhivei naţionale a României, sunt accesibile. Fotografiile sunt, fototeca on-line a arhivelor. Deci, trei domenii în care s-a făcut ceva serios. Sunt altele, în care încă se întârzie, în special la nivelul legislaţiei. Există propunerea iniţiată de tinerii istorici din România - Dorin Dobrincu şi Adrian Cioflâncă, care e aici, puteţi să vorbiţi şi cu ei, au făcut o propunere pentru reducerea pensiilor activiştilor securişti, undeva la nivelul mediu al pensiilor şi care a fost înregistrată la Guvern, sau unde a fost înregistrată, am semnat-o şi eu. Asta tot vine din propunerile comisiei prezidenţiale.

Deci, lucrurile, în special ce ţine de Parlament, merge mai greu. Dar să vedem, când o să discutăm la 30 de ani să vedem dacă lucrurile au înaintat. Concluzia mea pe această chestiune – este, merită efortul? – Da, merită. Am spus-o cândva că raportul, sunt diverse profesiuni pe care le practic mai mult sau mai puţin în timpul liber, sau... le fac pe toate de-o dată. Raportul, singur am publicat foarte multe cărţi, în engleză şi continuu să scriu, nu foarte multe – 10-12, depinde ce numim foarte multe.

Raportul rămâne opera cea mai importantă pentru mine. Pentru că a avut efecte în schimbarea unor mentalităţi şi a avut efecte în a repara un rău istoric, moral, economic, social. Dar înainte de toate – un rău uman, sau dacă vreţi un rău antiuman, care a afectat milioane de vieţi, de oameni nevinovaţi. Deci, din acest punct de vedere politologul, filozoful, sociologul poate să producă idei extraordinare, nu ştiu dacă ale mele sunt. Dar este ceva cu totul şi cu totul formidabil, când aceste idei pot să reînnobileze cumva viaţa umană, care a fost atât de mult înjosită sub totalitarism.”
XS
SM
MD
LG