Linkuri accesibilitate

Comentariu semnat în Washington Post de Robert Kagan, senior associate la Carnegie Endowment for International Peace


A fost nevoie de luni de negocieri dure, dar până la urmă administraţia a convins Rusia să accepte o rezoluţie care înăspreşte sancţiunile împotriva Iranului. Ca să obţină această aprobare, Statele Unite au fost nevoite, fireşte, să renunţe la măsurile mai dure pe care le-ar fi dorit. Cu toate acestea, oficiali ruşi de rang înalt au făcut în sfârşit pe tema programului nuclear iranian genul de declaraţii aspre pe care refuzaseră atâta vreme să le facă. Iranul „trebuie să oprească îmbogăţirea (uraniului)”, a declarat ambasadorul Rusiei la Naţiunile Unite. Un oficial european de rang înalt a spus apoi cotidianului „New York Times”: „Considerăm această decizie a ruşilor drept foarte importantă”.

Într-adevăr, a fost un mare pas înainte – al administraţiei lui George W. Bush. De fapt, acest triumf din anul 2007 venea după altul, similar, din 2006, când luni întregi de negocieri cu Moscova duseseră la altă rezoluţie „îndoită cu apă”. Şi ambele triumfuri au fost urmate de încă unul, în 2008, când administraţia Bush a convins Moscova să accepte a treia rezoluţie, încă o înăsprire minimă de sancţiuni, după alte negocieri şi alte diluări.

În lumina acestei istorii, puţine realizări au fost mai „umflate” decât „succesul” administraţiei Obama de a convinge Rusia să accepte, a patra oară în cinci ani, o nouă rezoluţie găunoasă a Consiliului de Securitate ONU. Acum ea este trâmbiţată ca un triumf al politicii administraţiei de „resetare” a relaţiilor cu Rusia, al cărei punct principal este să-i aducă pe ruşi în aceeaşi barcă cu Occidentul în privinţa Iranului. Tot ce ne-a fost dat să auzim în ultimele luni a fost cum ruşii vor în sfârşit să coopereze cu Statele Unite în privinţa Iranului şi cât de sincer văd ei bomba iraniană ca pe o ameninţare – şi asta pentru că Obama a reparat relaţiile cu Rusia, stricate, chipurile, de Bush.

Oficialii lui Obama cred, probabil, că nimeni nu se va deranja să privească puţin îndărăt (şi, într-adevăr, până acum nici un ziarist care scrie pe această temă nu a făcut-o). Adevărul este că în ultimele luni ruşii n-au făcut şi n-au spus nimic diferit faţă de ce-au spus şi-au făcut în anii lui Bush. De fapt, uneori spuneau şi făceau mai multe. Iată ce spunea Vladimir Putin în aprilie 2005: „Ne opunem categoric oricăror încercări ale Iranului de a intra în posesia armei nucleare... Partenerii noştri iranieni trebuie să renunţe să instaleze tehnologiii pentru întregul ciclu al combustibilului nuclear şi nu trebuie să obstrucţioneze punerea întregului lor program sub o supraveghere internaţională completă.”

Iată ce spunea unul din consilierii principali pe teme de securitate naţională ai lui Putin, Igor S. Ivanov, în martie 2007: „Cronometrul trebuie oprit: Iranul trebuie să îngheţe îmbogăţirea uraniului”. În aceea vreme, Elaine Sciolino de la „New York Times” relata că Moscova “ameninţă să reţină combustibulul destinat noii centrale iraniene de la Bushehr dacă Iranul nu suspendă îmbogăţirea uraniului, aşa cum cere Consiliul de Securitate ONU” – ceea ce i-a făcut pe editorialiştii ziarului să atribuie administraţiei Bush merite „dacă a ajutat Moscova să-şi dea seama care sunt adevăratele ei interese”. După nouă luni, desigur, Rusia le-a dat iranienilor combustibilul.

Rămâne de văzut dacă cel mai nou pas înainte are o semnificaţie mai mare decât cele trei, anterioare. Ultima ciornă de rezoluţie înăspreşte sancţiunile în unele domenii, dar administraţia a fost nevoită să cedeze unor cereri ruseşti şi chinezeşti. „Washington Post” relata: “Administraţia Obama nu a reuşit să obţină acceptul pentru propuneri-cheie, inclusiv restricţii asupra lucrativului sector petrolier iranian, o interdicţie cuprinzătoare asupra legăturilor financiare … şi o propunere sprijinită de americani de oprire a oricăror noi investiţii în sectorul energetic iranian.”

Departe de embargoul cuprinzător asupra armelor pe care-l dorea Washingtonul, proiectul de rezoluţie nici măcar nu interzice Moscovei să ducă la bun sfârşit vânzarea către iranieni a sistemului său de rachete sol-aer S-300. O schimbare recentă în Registrul Federal arată că administraţia a ridicat sancţiunile asupra a patru entităţi ruseşti implicate în trafic ilicit de arme cu Iranul şi Siria începînd in 1999, ceea ce pare să fie o „atenţie” de ultim-moment (făcută Moscovei).

Ciudată este pretenţia administraţiei că acţiunile ruşilor ar fi cumva rezultatul diplomaţiei „resetării” a lui Obama. Rusia a răspuns administraţiei Obama cum răspunea şi administraţiei Bush, înaintea „resetării”. Moscova joacă acest joc de ani de zile. A vândut acelaşi covor de multe ori. Singurul lucru care s-a schimbat este preţul pe care Statele Unite sunt dispuse să-l plătească.

Aşa cum ştiu foarte bine cumpărătorii de covoare, cu cât plăteşti mai mult, cu atât covorul pare mai valoros. Administraţia Obama a plătit foarte mult. În schimbul cooperării ruseşti, preşedintele Obama a lichidat planul administraţiei Bush de amplasare a unor instalaţii militare antirachetă în Polonia şi Cehia. Obama a declarat oficial că ocuparea militară prelungită, ilegală de către ruşi a Georgiei nu este un „obstacol” în cooperarea civilă nucleară ruso-americană. Recentul acord dintre Rusia şi Ucraina, care dă Rusiei control asupra unei baze navale din Crimeea până în 2042, a lăsat rece administraţia Obama, ca şi sugestiile lui Putin privind fuziunea unor ramuri industriale din Rusia şi Ucraina într-o încercare flagrantă de a submina suveranitatea Ucrainei.

Aşa că un efect, cel puţin, a avut totuşi politica „resetării”. A creat un val de nesiguranţă prin Europa centrală şi de răsărit, unde oamenii încep să se teamă că nu mai pot conta pe Statele Unite în faţa unei Rusii expansioniste. Şi ce a primit în schimb administraţia? Încă o rezoluţie fără conţinut a Consiliului de Securitate ONU. Unii spun că liderii Iranului tremură în bocanci, de teama acestei mari unităţi a „comunităţii internaţionale”. E mai probabil că râd înfundat, împreună cu oamenii lor de la Moscova.
XS
SM
MD
LG