Europa Liberă: Eu aş porni de la comparaţia pe care aţi făcut-o Dumneavoastră între poezie şi matematică – pentru poezie nu întotdeauna iei note proaste, în cel mai rău caz la critici te alegi cu ceva note proaste. Pentru matematică la sigur iei note proaste, dacă nu ştii cât face doi ori doi, sau dacă tai bugetul, sau nu-l prezinţi la timp. Chiar sunt atât de apropiate?
Varujan Vosganean: „Să lămurim lucrurile aici. Vorbiţi despre note, la matematică notele se dau la şcoală. Au fost tot felul de tentative să se creeze şcoli de poezie. Şi la Bucureşti a fost una, în deceniul şase, printre alţii şi Nicolae Labiş a fost elev al acestei şcoli de poezie. S-a văzut, însă, că în general aceste şcoli nu dau roade şi că în materie de poezie poţi eventual să iei un învăţător, o călăuză, dar nici într-un caz nu poţi să te duci ca la şcoală. Să citeşti după manuale. Pentru că nimeni nu a reuşit să scrie un manual cum să scrii poezii bune. Pentru că, exact cum spuneau vechii chinezi, fiecare are calea lui. Tot astfel şi în privinţa poeziei: fiecare poet are o arta a lui. Deaceea se şi spune „Ars poetica”. În legătură cu notele proaste – eu, în primul rând, aş da câte o notă bună fiecăruia care scrie o poezie. Pentru că atunci când scrii o poezie, e ca şi cum ai recita psalmi. De data asta însă un psalm pe care îl scrii tu, nu mai reciţi Psalmii lui David. În al doilea rând, cred că poezia este o artă a sincerităţii şi că ea ajută pe oameni să descopere autenticul din ei. Fireşte, că de aici şi până la recunoaşterea artei poetice este o cale lungă şi în privinţa asta, cred, că foarte puţini ajung să rămână în conştiinţa publică. Dar ce miracol? Noi nu mai citim poezii astăzi. Din păcate, copiii noştri se uită mai degrabă la computer şi Google a ajuns un scriitor mai mare decât Shakespeare. Dar în vorbirea noastră avem poezie. De la frumoasa carte „Cinste cui te-a scris” şi până la „Era pe când nu s-a zărit, acum o vedem şi nu e”. Noi vorbim în poezie, noi folosim versurile poeţilor noştri, sintagmele şi imaginile – atât de fragedă te asemeni...şi altele, încât poeţii noştri se vorbesc deja, poeţii noştri mari, chiar dacă nu-i citim întotdeauna.”
Europa Liberă: Domnul Vosganean, când era în Guvern, nu vorbea poezii. Acolo i s-a cerut cifre. I s-a cerut efort matematic. De asta vroiam să vă aduc la discuţia asta. Nu cumva sunt lucruri incompatibile până la urmă?
Varujan Vosganean: „Uită-te, politica este o artă a comunicării. Chiar sunt dicţionare care o definesc în felul ăsta. Economia este cultură managerială, deci este şi ea o formă de cultură. Toate aceste îndeletniciri se bazează pe comunicare. Deaceea nu există incompatibilităţi între ele. Da, dacă ieşti autentic, nu este incompatibilitate între ceea ce faci. Aşa cum, de pildă, natura nu face kitsch-uri. Natura n-are nepotriveli, de aceea şi spunem „natural”. Nepotrivelile le aduce mîna omului în natură. Deaceea, dacă ieşti autentic, poţi să faci lucruri, care n-au să dispară. Dar dincolo de asta, vreau să vă spun, că politicul este cel care se va recupera prin cultură. La noi politicul s-a născut din cultură. Dacă mergeţi într-o şcoală şi vă uitaţi în laboratorul de limbă română şi în laboratorul de istorie, vedeţi cam aceleeaşi figuri. Marii noştri oameni politici ai secolului 19 şi ai primei jumătăţi a secolului 20 au fost oameni de cultură. Au fost făuritori de cultură naţională. Nu neapărat creatori de cultură toţi, dar cunoscători de cultură. În clipa, în care politica a fost făcută de oameni de cultură au făcut politică mare. În clipa, în care politicul a fost indiferent la cultură, dispreţuitor, sau a folosit cultura ca instrument politic, noi am ieşit practic înafara propriei istorii. De ce ne vom recupera prin cultură? Pentru că ea este singura îndeletnicire umană, care cucereşte fără să umilească. Singura care învinge, fără ca să lase în urmă învinşi. Deaceea, prin cultură te poţi solidariza. Cum ar trebui să fie un om politic, care să fie şi om de cultură? Simplu. Înălţimea cărţilor pe care le-a citit, să fie mai mare decât înălţimea scaunului pe care stă.”
Europa Liberă: Dar azi mai este posibil oare aşa ceva?
Varujan Vosganean: „Ar trebui să fie posibil. Pentru că altminteri vom avea mereu o clasă politică, spre care oamenii vor privi cu neîncredere. Şi aşa pentru români, mai ales odată cu împuşcarea lui Duca pe peronul gării din Sinaia, în decembrie 1933, politca este o traumă. Politica a fost sângeroasă în România şi plină de ambiguităţi, de jumătăţi de măsură, sau de cruzimi. Deacea, ca să lecuim această traumă, să coborâm statul din nou în mijlocul societăţii, care l-a creat, avem nevoie de o dimensiune culturală a politicului. Şi fără dimensiunea asta culturală, nici noi n-o să ne lecuim de racile comunismului şi n-o să ieşim din tranziţie.”
Europa Liberă: După 89 politica românească nu a dus lipsă de oameni de cultură, dar tot n-a reuşit să coboare mai jos de înălţimea scaunelor.
Varujan Vosganean: „Pentru că în anii 90 ceea ce le lipsea acestor oameni era o altă formă de cultură, anume cultura managerială. Nu e destul să existe un teanc de cărţi, pe care le-ai citit, ci trebuie să există şi o anumită însuşire de a face lucrurile să meargă. De a şti că dacă le iei de undeva, trebuie să le şi duci undeva, şi să-ţi mai şi pese de oameni. Astfel încât, deşi am avut figuri culturale ilustre, creatori de cultură, ei nu au performat. De ce? Pentru că la celelalte forme de cultură, de care vorbeam, trebuia să adauge şi această formă de cultură, care se cheamă cultură managerială.”
Europa Liberă: Pentru asta trebuie să se pocăiască sau nu?
Varujan Vozganean: „Cine anume? Vă referiţi la oamenii...”
Europa Liberă: La oamenii, care n-au reuşit. Care au adus acolo unde a ajuns România. Moldova cu atât mai mult.
Varujan Vosganean: „Eu cred că pocăinţa trebuie să fie a tuturor. De aia ne şi rugăm. De aia şi spunem că cel mai mare păcat este păcatul trufiei. Dar într-adevăr, dacă ar fi să vorbim în aceşti termeni, atât oamenii politici, cât şi intelectualii trebuie să ceară scuze poporului român de pe ambele maluri ale Prutului, pentru că şi unii şi alţii au făcut mai puţin decât se aşteptau de la dânşii.”
Varujan Vosganean: „Să lămurim lucrurile aici. Vorbiţi despre note, la matematică notele se dau la şcoală. Au fost tot felul de tentative să se creeze şcoli de poezie. Şi la Bucureşti a fost una, în deceniul şase, printre alţii şi Nicolae Labiş a fost elev al acestei şcoli de poezie. S-a văzut, însă, că în general aceste şcoli nu dau roade şi că în materie de poezie poţi eventual să iei un învăţător, o călăuză, dar nici într-un caz nu poţi să te duci ca la şcoală. Să citeşti după manuale. Pentru că nimeni nu a reuşit să scrie un manual cum să scrii poezii bune. Pentru că, exact cum spuneau vechii chinezi, fiecare are calea lui. Tot astfel şi în privinţa poeziei: fiecare poet are o arta a lui. Deaceea se şi spune „Ars poetica”. În legătură cu notele proaste – eu, în primul rând, aş da câte o notă bună fiecăruia care scrie o poezie. Pentru că atunci când scrii o poezie, e ca şi cum ai recita psalmi. De data asta însă un psalm pe care îl scrii tu, nu mai reciţi Psalmii lui David. În al doilea rând, cred că poezia este o artă a sincerităţii şi că ea ajută pe oameni să descopere autenticul din ei. Fireşte, că de aici şi până la recunoaşterea artei poetice este o cale lungă şi în privinţa asta, cred, că foarte puţini ajung să rămână în conştiinţa publică. Dar ce miracol? Noi nu mai citim poezii astăzi. Din păcate, copiii noştri se uită mai degrabă la computer şi Google a ajuns un scriitor mai mare decât Shakespeare. Dar în vorbirea noastră avem poezie. De la frumoasa carte „Cinste cui te-a scris” şi până la „Era pe când nu s-a zărit, acum o vedem şi nu e”. Noi vorbim în poezie, noi folosim versurile poeţilor noştri, sintagmele şi imaginile – atât de fragedă te asemeni...şi altele, încât poeţii noştri se vorbesc deja, poeţii noştri mari, chiar dacă nu-i citim întotdeauna.”
Europa Liberă: Domnul Vosganean, când era în Guvern, nu vorbea poezii. Acolo i s-a cerut cifre. I s-a cerut efort matematic. De asta vroiam să vă aduc la discuţia asta. Nu cumva sunt lucruri incompatibile până la urmă?
Varujan Vosganean: „Uită-te, politica este o artă a comunicării. Chiar sunt dicţionare care o definesc în felul ăsta. Economia este cultură managerială, deci este şi ea o formă de cultură. Toate aceste îndeletniciri se bazează pe comunicare. Deaceea nu există incompatibilităţi între ele. Da, dacă ieşti autentic, nu este incompatibilitate între ceea ce faci. Aşa cum, de pildă, natura nu face kitsch-uri. Natura n-are nepotriveli, de aceea şi spunem „natural”. Nepotrivelile le aduce mîna omului în natură. Deaceea, dacă ieşti autentic, poţi să faci lucruri, care n-au să dispară. Dar dincolo de asta, vreau să vă spun, că politicul este cel care se va recupera prin cultură. La noi politicul s-a născut din cultură. Dacă mergeţi într-o şcoală şi vă uitaţi în laboratorul de limbă română şi în laboratorul de istorie, vedeţi cam aceleeaşi figuri. Marii noştri oameni politici ai secolului 19 şi ai primei jumătăţi a secolului 20 au fost oameni de cultură. Au fost făuritori de cultură naţională. Nu neapărat creatori de cultură toţi, dar cunoscători de cultură. În clipa, în care politica a fost făcută de oameni de cultură au făcut politică mare. În clipa, în care politicul a fost indiferent la cultură, dispreţuitor, sau a folosit cultura ca instrument politic, noi am ieşit practic înafara propriei istorii. De ce ne vom recupera prin cultură? Pentru că ea este singura îndeletnicire umană, care cucereşte fără să umilească. Singura care învinge, fără ca să lase în urmă învinşi. Deaceea, prin cultură te poţi solidariza. Cum ar trebui să fie un om politic, care să fie şi om de cultură? Simplu. Înălţimea cărţilor pe care le-a citit, să fie mai mare decât înălţimea scaunului pe care stă.”
Europa Liberă: Dar azi mai este posibil oare aşa ceva?
Varujan Vosganean: „Ar trebui să fie posibil. Pentru că altminteri vom avea mereu o clasă politică, spre care oamenii vor privi cu neîncredere. Şi aşa pentru români, mai ales odată cu împuşcarea lui Duca pe peronul gării din Sinaia, în decembrie 1933, politca este o traumă. Politica a fost sângeroasă în România şi plină de ambiguităţi, de jumătăţi de măsură, sau de cruzimi. Deacea, ca să lecuim această traumă, să coborâm statul din nou în mijlocul societăţii, care l-a creat, avem nevoie de o dimensiune culturală a politicului. Şi fără dimensiunea asta culturală, nici noi n-o să ne lecuim de racile comunismului şi n-o să ieşim din tranziţie.”
Europa Liberă: După 89 politica românească nu a dus lipsă de oameni de cultură, dar tot n-a reuşit să coboare mai jos de înălţimea scaunelor.
Varujan Vosganean: „Pentru că în anii 90 ceea ce le lipsea acestor oameni era o altă formă de cultură, anume cultura managerială. Nu e destul să existe un teanc de cărţi, pe care le-ai citit, ci trebuie să există şi o anumită însuşire de a face lucrurile să meargă. De a şti că dacă le iei de undeva, trebuie să le şi duci undeva, şi să-ţi mai şi pese de oameni. Astfel încât, deşi am avut figuri culturale ilustre, creatori de cultură, ei nu au performat. De ce? Pentru că la celelalte forme de cultură, de care vorbeam, trebuia să adauge şi această formă de cultură, care se cheamă cultură managerială.”
Europa Liberă: Pentru asta trebuie să se pocăiască sau nu?
Varujan Vozganean: „Cine anume? Vă referiţi la oamenii...”
Europa Liberă: La oamenii, care n-au reuşit. Care au adus acolo unde a ajuns România. Moldova cu atât mai mult.
Varujan Vosganean: „Eu cred că pocăinţa trebuie să fie a tuturor. De aia ne şi rugăm. De aia şi spunem că cel mai mare păcat este păcatul trufiei. Dar într-adevăr, dacă ar fi să vorbim în aceşti termeni, atât oamenii politici, cât şi intelectualii trebuie să ceară scuze poporului român de pe ambele maluri ale Prutului, pentru că şi unii şi alţii au făcut mai puţin decât se aşteptau de la dânşii.”
