Deunăzi m-am întîlnit cu un simpatizant al Alianţei pentru Integrare Europeană. Omul mi-a vorbit cu înflăcărare şi cu multă convingere despre succesele actualilor guvernanţi în planul apropierii de Europa.
„Acum ne mişcăm cu paşi gigantici spre Uniunea Europeană! Acum europenii ne privesc cu încredere şi speranţă, ne dau credite, sînt gata să liberalizeze regimul de vize! Sîntem acum mai aproape ca oricînd de UE, sîntem la Porţile Europei şi în curînd porţile ni se vor deschide!” mi-a spus simpatizantul Alianţei de guvernămînt. După care mi-a amintit de recenta însufleţitoarea declaraţie a premierului Vlad Filat: „Europa, aşteaptă-ne, că noi venim!”
Mărturisesc din capul locului că sînt de felul meu mai rezervat şi mai sceptic. Cei aproape 20 de ani ai tranziţiei m-au învăţat că aparenţele trebuie privite aici cu precauţie. Moldova se tot integrează vijelios în Europa de la proclamarea independenţei, guvernanţii de tot soiul ne-au tot promis de-a lungul anilor paradisul european, dar în realitate mare lucru nu s-a făcut. Noi tot venim, numai că nu am sosit cu adevărat în ograda europeană pînă în ziua de azi. Aşa că să nu tragem concluzii pripite.
Şi apoi o integrare europeană autentică nu se face numai cu credite şi cu trecerea lejeră a frontierelor europene. Mult mai important e să ne schimbăm noi, să gîndim şi să acţionăm europeneşte, să ne debarasăm de himerele trecutului sovietic şi de cultul mişmaşului şi ipocriziei. Privite din această perspectivă, aparenţele promiţătoare fac deseori notă discordantă cu realitatea.
Să luăm bunăoară recentul demers al Asociaţiei Naţionale a Tinerilor Istorici prin care tuturor deputaţilor li se cerea să declare public dacă au colaborat sau nu cu KGB-ul sovietic şi cu securitatea moldovenească. 64 de parlamentari au refuzat ostentativ să ofere detalii în această privinţă. Or printre aleşii poporului care au ignorat demersul istoricilor tineri se numără şi unii reprezentanţi ai guvernării care se integrează în Europa. Şi nu ştiu dacă refuzul lor e în consonanţă cu europenizarea societăţii noastre.
Probabil, aceşti parlamentari sau simţit ofensaţi. Numai că şi demersul istoricilor e justificat de vreme ce o bună parte din clasa noastră politică a activat şi în perioada sovietică. Şi de ce, la urma urmei, nu ar trebui nişte aleşi ai poporului să satisfacă curiozitatea alegătorilor?
Ţinînd cont de reacţia parlamentarilor, de Legea Lustraţiei nici nu ar mai trebui să vorbim în condiţiile actuale. De ea, ţara care e pe cale să intre în Europa, nu are nevoie, nu?
