Înălţarea

„Emilian Galaicu-Păun expiază existenţa ca pe o sumă de şanse menite să-l conducă la revelaţia destinului christic. Imaginile depozitează o pasionalitate continuă, tonul textelor încorporează accente de litanie îndurerată, vocea lirică atinge adesea fervoarea confesiunii. Trupul greu, concret, al imaginilor umple şi iluminează toate poemele acestui poet cu autentică vocaţie mistică. Orice experienţă existenţială a sa, ca în cazul iluminaţilor, e în măsură să ne înscrie (şi chiar ne înscrie) într-o matrice mitică. Intuiţia poetică a lui Galaicu-Păun e coincidentă cu spiritul religios. Plasat existenţial pentru receptarea suferinţei, poemul său, uneori ironic şi corosiv, alteori aflat în deplin exerciţiu al pietăţii, vorbeşte adesea o limbă târzie de verset. Lirismul nutrit de viziuni lasă textele să crească, precum ar fi rostite de gurile profeţilor (...) Tulburate vizionar, intuiţiile poetului par să iasă în lume deodată cu un limbaj ce a văzut stând împreună fiinţa şi moartea (...) Toată această carte închide şi deschide o sumă de discursuri al căror punct genetic e intuiţia violentată de extaze. Atinse de dinamica sacrului, poemele introduc afecte extreme (groaza, cutremurul), dar toate acestea reprezintă doar nişte calităţi de apogeu ale adevărului revelat. Disperarea şi groaza sunt doar efecte ale transcendenţei pline, ce îşi face loc în limbaj. În adevărul liric al lui Emilian Galaicu-Păun suferă, învie şi se înalţă Christ“.
Aurel PANTEA, Ucenic la sacru, „Vatra“, nr. 10/1992.

„Limbaj de investitură, inflamat şi virulent, poezia lui Galaicu-Păun se naşte la intersecţia a două atitudini şi din interferenţa lor. Poemul lui, presat de urgenţe şi somat de imperative, e locul de întâlnire al politicului şi religiosului, ambele trăite cu febră şi într-un angajament direct, mai curând spasmatic decât contemplativ. Tânărul poet basarabean n-are nimic din lirica de smirnă şi tămâie practicată la noi şi el nu va cânta nici o clipă cu suficienţă popească. Poezia lui nu e una de amvon, de pure incantaţii bizantine şi beati­tudini livreşti, ci o asumare tragică a credinţei. Ea nu celebrează un sentiment convenţional şi un decor şi nici nu profită de ritualitate şi simbolistică pentru a-şi asigura un registru de exerciţiu. Revelaţiile şi epifaniile sale cutremură de fiecare dată realul, manifestându-se ca frisoane existenţiale. Graţia acţionează la el convulsiv, mai degrabă cu atrocitate decât cu delicateţe. În sufletul ortodox al lui Galaicu-Păun zace un protestant şi chiar în expresionismul crucificării el exploatează mai curând o tradiţie catolică decât una bizantină“.
Al. CISTELECAN, Înălţări şi căderi, „Luceafărul“, nr. 44/1992.

*************

Înălţarea

grea ca mierea, din căuşul nimbului său răsturnat
carnea trupului adînc i se prelinge
strecurată îndelung prin plasa
sîngelui: i se prelinge pe
chip, turnată, pe bărbie, gît
umerii aduşi i se preling pe
braţe pînă-ajung la cel'lalt capăt
pumni şi pumnii i se vor prelinge-n
degete-lumînări. căci sfîntă ca
untdelemnul, din căuşul nimbului
carnea trupului i se prelinge
unsuros pe piept, pe abdomen
bifurcîndu-se, lăsînd în mîlul rodnic
nufărul viril să se deschidă, curge pe
coapse, pulpe, vine şi abrupt de
la genunchi în jos, doar ochiul treaz
de-abia reuşeşte-a ţine trupu-n
balansare, să nu-l scape nici pe-o
clipă din vedere, cum nu-l scapă din
veninoşii ghimpi – vie – cununa
de albine, cea roind în jurul
frunţii de copil din flori – polen
să culeagă? – fiecare dîndu-i
ac pentru-a-l nălţa în zborul ei
măcar pe o clipă şi murindă
alta vine să-i dea ac şi ora
îi dă ghimpe şi roind cununa
se-nnoieşte-n zbor şi trupul lui
pluricelular e ca un fagure:
nu-l mai ţine cruce, chingi, nu-l ţin
cuiele din palme, doar cununa
de albine, cea roindă, a cărei
miere grea şi ceară străvezie
carnea trupului prelins îi
e s t e