Nici un alt scriitor francez contemporan nu a stârnit mai multă admiraţie şi/sau dispreţ, uneori în sânul aceleiaşi tabere, ca Michel Houellebecq, iar romanul său Particulele elementare, Polirom, 2006, a tăiat apele prozei europene asemenea unui nou Moise – cei care-l urmează cu devoţiune au toate şansele să atingă Tărâmul Făgăduinţei, restul sunt pierderi colaterale. De bună seamă, autorul joacă pe mize mari (nici mai mult, nici mai puţin – declinul umanităţii şi intrarea în civilizaţia asexuată!), iar scrierea poate fi calificată drept „roman de idei”, fără a-şi fi pierdut caracterul de ficţiune.
Doi fraţi vitregi – de la aceeaşi mamă, dar având taţi diferiţi – îşi vorbesc, la mari distanţe în timp, povestindu-şi nu atât vieţile, cât mediul în care se învârt. Adevărate spovedanii nocturne, a la Dostoievski (din Fraţii Karamazov), de genul acesta: „Vocea lui Bruno se sparse din nou:
– Eram un ticălos; ştiam că sunt un ticălos. În mod normal, părinţii se sacrifică, aşa e normal. Nu izbuteam să-mi suport sfârşitul tinereţii; nu suportam ideea că fiul meu creşte, că avea să fie tânăr în locul meu, că poate avea să reuşească în viaţă, în timp ce eu o ratasem pe a mea. Aveam poftă să redevin un individ.
– O monadă…, spuse încet Michel. Toate civilizaţiile s-au confruntat cu această nevoie
de a da o justificare sacrificiului parental.”
Şi astfel în timp ce primul caută plăcerea, trăind dramatic apusul dorinţei, ultimul pare să fi renunţat de la bun început la ea, consacrându-se ştiinţei. O! şi ce cumplit adevăr i se dezvăluie, la capătul unui demers de pionierat: „omenirea trebuia să dea naştere unei noi specii, asexuate şi nemuritoare, care să depăşească individualitatea, separarea şi devenirea”!
Doi fraţi vitregi – de la aceeaşi mamă, dar având taţi diferiţi – îşi vorbesc, la mari distanţe în timp, povestindu-şi nu atât vieţile, cât mediul în care se învârt. Adevărate spovedanii nocturne, a la Dostoievski (din Fraţii Karamazov), de genul acesta: „Vocea lui Bruno se sparse din nou:
– Eram un ticălos; ştiam că sunt un ticălos. În mod normal, părinţii se sacrifică, aşa e normal. Nu izbuteam să-mi suport sfârşitul tinereţii; nu suportam ideea că fiul meu creşte, că avea să fie tânăr în locul meu, că poate avea să reuşească în viaţă, în timp ce eu o ratasem pe a mea. Aveam poftă să redevin un individ.
– O monadă…, spuse încet Michel. Toate civilizaţiile s-au confruntat cu această nevoie
de a da o justificare sacrificiului parental.”
Şi astfel în timp ce primul caută plăcerea, trăind dramatic apusul dorinţei, ultimul pare să fi renunţat de la bun început la ea, consacrându-se ştiinţei. O! şi ce cumplit adevăr i se dezvăluie, la capătul unui demers de pionierat: „omenirea trebuia să dea naştere unei noi specii, asexuate şi nemuritoare, care să depăşească individualitatea, separarea şi devenirea”!
