Acum o lună m-am întîlnit în curtea blocului cu un barosan care îmi e vecin. Locuim în acelaşi bloc şase ani, dar niciodată nu am discutat pe îndelete. Doar schimbam cîte o vorbă uneori. De această dată însă, barosanul se plantă în faţa mea şi mă întrebă: „Privet, vecinu’! Demult vroiem sî ti întreb... Tu cu şi ti ocupi?”
„Păi, sînt scriitor...” am răspuns nesigur, simţind cum mi se furişează în suflet un presentiment rău.
Dintr-odată, barosanul începu să rîdă: „Ha-ha-ha!!! Ho-ho-ho!!!” Barosanul rîdea nechezat, zgomotos, rîdea în hohote, rîdea cu toată fiinţa, rîdea cu poftă, rîdea de i se scuturau fălcile. Apoi, cu ochii umezi de atîta răs, zise: „Da şi fel di scriitor eşti tu, dacî eu nişi nu am auzît di tini? Iaca di Druţă şî di Vieru am auzît, da di tini nică!”
„Păi, în zilele noastre nu toţi scriitorii sînt cunoscuţi de mase...” am bîiguit.
„Însamnî cî tu eşti un scriitor necunoscut! Ha-ha-ha! Da şi scrii?”
„Păi, am cîteva cărţi...”
„Amu înţăleg eu di şi n-ai nişi maşînă, nişi un apartament mari! De aşeea, cî eşti scriitor! Ha-ha!” rîse din nou omul-de-curînd-înavuţit şi se uită la mine cu condescendenţă. „Şi nu laşi scrisu ista şî nu ti ocupi cu şeva serios?”
„Scrisul tot e o ocupaţie serioasă...” am încercat să ripostez. Însă barosanul continua să rîdă şi să mă cerceteze cu privirea ca pe un obiect exotic.
Şi, dintr-o dată, am simţit cum mi se umple sufletul de mînie şi de repulsie. M-am uitat şi eu mai bine la barosanul acela mărginit, brutal, şi materialist, m-am uitat cu o privire sfredelitoare, şi, ridicînd vocea, i-am spus următoarele: „Ia mai lasă-mă în pace, omule! Ia mai bine ai grijă de jeep-ul tău parcat în curte, pe care ţi-l tot zgîrie copiii! Şi să nu te mai apropii de mine, ai înţeles?” Apoi m-am întors şi am plecat.
A trecut o lună de atunci. M-am mai întîlnit, fireşte, între timp cu acel barosan. Acum nu ne mai salutăm şi ne privim cu un soi de suspiciune. Dar, cel puţin, nu-mi rîde nimeni în nas.
