La 30 de ani de la moartea lui Josip Broz Tito, mulţi locuitori ai fostei Iugoslavie îşi amintesc cu nostalgie de viaţa sub liderul comunist. Josip Broz Tito rămâne unul din puţinele figuri care leagă ţările fostei federaţii la două decenii după dezintegrarea ei sângeroasă, scrie corespondentul Europei Libere Ron Synovitz. Cu un rezumat al relatării sale, Alexandru Eftode:
La o piaţă din oraşul Split din nordul Croaţiei, câţiva localnici mai în vârstă dezbat chestiunea instalării unui monument al liderului croat decedat, Franjo Tudjman, cel care a condus ţara în timpul războiului de independenţă faţă de fosta Iugoslavie. Dar dezbaterea nu e chiar dezbatere, pentru că toţi sunt de acord: ar prefera mai curând un monument al liderului comunist iugoslav, Josip Broz Tito. Sunt destul de vârstnici ca să-şi amintească viaţa îndestulată din vremea celui pe care îl numesc cu afecţiune Jozo.
Avansarea lui Tito de la preşedinte al Partidului Comunist la prim ministru şi preşedinte i-a asigurat o domnie necontestată timp de peste patru decenii. Mulţi în Balcani îl văd ca pe eliberatorul regiunii de nazişti datorită mişcării de partizani pe care a condus-o. După război, Tito a jucat un rol crucial la construcţia federaţiei multietnice iugoslave care includea ceea ce astăzi sunt Serbia, Muntenegru, Croaţia, Bosnia-Herţegovina, Slovenia, Macedonia şi Kosovo.
Ideea de „fraternitate şi unitate” a tuturor acestor etnii şi confesiuni era repetată ca un imn de Tito în multele sale discursuri: „Am vărsat o mare de sânge pentru fraternitatea şi unitatea noastră şi nu vom lăsa pe nimeni să o submineze sau să o distrugă din interior”.
În Occident, Tito era respectat pentru refuzul de a accepta Moscova ca pe o autoritate comunistă supremă şi pentru că s-a ridicat împotriva lui Iosif Stalin prin insistenţa ca Iugoslavia sî-şi urmărească propriile interese naţionale pe drumul către socialism.
Până şi unii dintre cei persecutaţi de Tito pe vremea fostei Iugoslavii văd într-o lumină pozitivă impactul domniei sale. Între aceştia, se numără și Latinka Perovic, înlăturată din poziţia de tânără funcţionară comunistă în 1972 din cauză că pledase pentru democratizarea partidului. Astăzi expertă proeminentă în materie de istorie modernă a Serbiei, ea îl descrie pe Tito ca pe o figură marcantă în lupta cu fascismul şi agent cheie în dezintegrarea de mai târziu a Uniunii Sovietice şi blocului de est.
„Faimosul său divorţ de Stalin în 1948 a fost un pas cutezător şi marcant. A zguduit unitatea politico-militară de monolit a blocului estic şi a deschis Iugoslavia către întreaga lume – într-un fel a umanizat-o”, spune Latinka Perovic.
Ea crede că Tito va rămâne în istorie ca un „dictator de catifea” care a adus stabilitate într-o regiune turbulentă cu o îndelungată istorie de conflicte inter-etnice. Tot aşa cum va fi rememorat ca un modernizator, care a folosit puterea centrală ca să transforme o Iugoslavie în mare parte agrară şi înapoiată economic, într-o ţară industrializată prosperă.
Nostalgia după fosta Iugoslavie a lui Tito pare ciudată în nişte ţări care au trecut prin războaie de independenţă sângeroase la dezintegrarea ei, respingînd „fraternitatea şi unitatea” pe care fusese întemeiată. Dar nostalgia după o „epocă de aur” ca aceea este în acelaşi timp explicabilă, dacă, drept termeni de comparaţie, servesc anii de până la el al celui de-al doilea război mondial, şi anii de după el, al războaielor inter-etnice atroce.
