Linkuri accesibilitate

Că istoria trece nu doar prin inimă & creier, uneori în chip de glonţ sau pumnal, ci şi prin stomac, ne-o spune, şi încă savuros, Manualul canibalului, de Carlos Balmaceda, Vellant, 2008 – un roman ce aminteşte oarecum de Parfumul lui Süskind, doar că-n locul mirosului perfect este onorat gustul select.

„Aşa se scrie istoria: prin vocile care răsună peste timpuri, prin ştirile din ziare pe care cineva le taie şi le păstrează într-o arhivă, prin poveştile care trec din gură în gură…”, dar şi prin gusturile ce marchează anumite societăţi/locuri – în cazul de faţă „Almacen Buenos Aires, (…) taverna de gusturi şi arome neasemuite” ce se împletea cu „istoria vie a oraşului Mar del Plata” –, cât să dea intrigii o savoare anume. După un început abrupt: „Când s-a înfruptat pentru prima dată din carne de om, şi aici e vorba de carnea propriei lui mame, Cesar Lambroso nu avea mai mult de şapte luni de viaţă”, va trebui să treacă alte 120 de pagini şi cca un secol – răstimp în care se succed generaţii de maeştri bucătari („Mereu există comisari culturali în ambele tabere ale spectrului politic, al căror rol pare a fi cel de a răstălmăci ţelurile artiştilor. (…) Bucătăria, însă, supravieţuieşte despoţilor de orice fel”) – până când monstrul de la pag. 10 va fi conceput: „Marina Ferri a rămas însărcinată în octombrie 1977. Când a recunoscut primele semne ale maternităţii, a simţit că-i tremură carnea pe ea: (…) în toiul calvarului general, însuşi corpul ei o avertiza, prin spasme şi împunsături, că nu e un ceas potrivit pentru a aduce un copil pe lume”.

De-acum încolo, cartea îţi justifică titlul, şi asta deoarece „clasa politică din fruntea ţării s-a transformat într-o specie carnivoră”, alias canibală. De-aici şi până la auto-devorare nu mai e decât un pas: „Acum era el însuşi ospăţul cel mai gustos şi specialitatea cea mai ieşită din comun care se servise vreodată…”
XS
SM
MD
LG