Linkuri accesibilitate

Nu că s-ar fi terminat temele de anchetă literară cu adevărat importante, Dilemateca mă ia prin surprindere (a câta oară?!...), invitându-mă să particip la dezbaterea numărului: „Care este partea favorită/detestată din corp(ul dvs.)?”.

Carevasăzică, trebuie să mă auto-dezmembrez, pentru a mă recompune apoi din bucăţi (sau… bucate – de la Carlos Balmaceda, autorul Manualul-ui canibalului, citire), ca un nou Frankenstein: din piese de schimb demne de toată admiraţia şi din părţi nici nu ruşinoase, ci de-a dreptul detestabile. Dincolo de jocul de-a ficţiunea, realitatea însăşi – a operaţiilor estetice, dar şi a grefelor de organe – pare să-şi ceară dreptul la cuvânt, iar cei care au exprimat-o „riscă” să devină profeţii secolului XXI (bunăoară Michel Houellebecq, în Posibilitatea unei insule).

* * * * *

Dacă tot trebuie să răspund – în scris, corp de literă 12 –, voi începe prin a mărturisi că sunt încă sub vraja romanului Să nu mă părăseşti, de Kazuo Ishiguro, Polirom, 2006, pe care l-am recitit de curând, pe înDELETE (n-ai unde te grăbi, când ştii cu ce se termină!), proiectându-mă când în „donator”, când în „îngrijitor”. Atunci m-am gândit în ce ordine mi-ar plăcea – vorba vine! – să fac donaţii, de la organele interne, pentru care nu simt nimic atâta vreme cât acestea nu dor, la piele (dar aici intru deja într-un alt roman, al japonezului Kobo Abe), membre superioare şi posterioare, ochi, lăsaţi – nu-i aşa? – doar ca să plângă pierderea, sau pleoape – cât să dicteze un roman, Le Scaphandre et le Papillon... Acum ştiu – mâinile, mi-aş păstra mâna care scrie şi ailaltă, care m-ar ajuta să rup cele aşternute pe hârtie, atât cât să le împreunez o ultimă oară pe piept, a jamais. Din acelaşi punct de vedere, al donatorului, îmi „detest” sângele – fiind bolnav în studenţie de gălbinări, sângele meu n-a mai fost bun pentru transfuzie.

Şi invers, ca îngrijitor, îmi închipui cum scade sub ochii mei corpul celui dat în îngrijire – acest teatru anatomic al unui singur actor (vorba maestrului Aureliu Busuioc), când „tot ce-ţi rămâne de făcut este să te uiţi ca un simplu spectator la ultimele tale donaţii până în clipa în care eşti deconectat de la aparate” –, iar orice organ prelevat îmi apare atunci în toată monstruozitatea sa (înstrăinată, până şi inima nu e decât o pompă), mai puţin punga de sânge, din care încă picură viaţa...

Dincolo de acest joc de perspective, m-au fascinat din cea mai fragedă copilărie palmele, în semi-profil, pentru mine mai frumoase decât orice profil de madonă, băgându-mă totodată în sperieţi umbra, pentru mine parte a corpului, pe care o aruncam pe pereţi ori de câte ori treceam prin faţa lămpii cu gaz (mai târziu, palmele au învăţat să facă umbre – dar asta e o altă poveste). Astăzi expresia trivială „labă tristă” vrea să spună dispreţul suveran pe care-l am pentru cutare sau cutare lucru, iar cu umbra suntem per tu. La rându-i, îmi spune: „Tu, ombre!

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG