Linkuri accesibilitate

Criza financiară greacă e numele mic al crizei euro iar acesta numele ascuns al crizei generale europene. Prima impresie îndeamnă la concluzii corecte şi extrem de limitate. E, astfel, foarte uşor şi foarte nimerit de spus că Grecia a creat singură situaţia catastrofică pe care o trăieşte acum şi că nu face altceva decît să culeagă roadele unei politici la marginea sau dincolo de marginea infracţionalităţii.

Într-adevăr, modelul grec e de vină pentru impasul grec. Căci Grecia, sau, mai bine zis, mentalitatea greacă, zisă şi sud-est europeană, a lucrat din plin: statul s-a îndatorat fără noimă, societatea s-a fixat în privilegii administrative plătite de un buget în care nimeni nu varsă impozite. Un coctail smintit de risipă şi evaziune a distrus finaciar statul grec. Sinuciderea financiar-economică a Greciei e, însă, un eveniment mult mai complicat, de complicitate multi-naţională şi, prin excelenţă, europeană. Grecia a derapat decisiv numai după ce şi pentru că a fost admisă în zona euro.

Spre deosebire de statele din afara zonei euro, Grecia nu mai are la îndemînă instrumentul ratei de schimb. Cu alte cuvinte, în condiţii de criză financiar-economică un stat cu monedă suverană procedează aproape automat la devalorizare. Grecia nu poate devaloriza euro. Anglia care s-a împovărat cu un grad de îndatorare pe deplin comparabil cu cel grec nu are deocamdată problemele care zguduie Grecia. Pieţele nu pariază împotriva Angliei, pur şi simplu pentru că ştiu că Anglia are un teren de manevră mult superior şi poate opera, oricînd, asupra cursului lirei sterline. Deocamdată, banii caută, chiar, Anglia, în care văd un teritoriu lipsit de pericolele zonei euro. Cu asta am ajuns la fondul sensibil al problemei: zona euro.

Admitrerea Greciei în zona euro a creat, practic, scurtcircuitul care se răspîndeşte, acum, spre Portugalia şi Spania, cu posibilă extindere în Italia şi Irlanda. Criza greacă e, practic, o criză a zonei euro. Căci admiterea unei economii incompatibile cu disciplina şi rigorile zonei euro nu putea rămîne fără urmări, în ciuda retoricii pozitive care a însoţit de la lansare proiectul euro.

Cooptarea statelor sud-europene în zona euro a fost, limpede, o decizie politică. Şi o ipoteză economică iraţională. Proiectul euro a presupus că unificarea monetară - pe care a luat-o drept un dat fără complicaţii - va grăbi şi desăvîrşi unitatea politică. Altfel spus, convergenţa economică va trece în convergenţă politică. Din păcate, acest tip de raţionament e, în mod fundamental, o eroare. O fantezie euro-ideoliogică.

În realitate, circuitul e invers: toate uniunile monetare au fost rezultatul unificării politice şi nu invers. În cazul euro, defecţiunea de bază a pornit din elanul utopic al proiectului european care şi-a putut permite fantezii fără să plătească preţul, atîta vreme cît Europa Unită a însemnat Europa Occidentală, mai precis, arhipelagul prosper şi omogen din jurul nucleului franco-german. Cînd proiectantul a decis că experienţa poate fi extinsă la sudul şi estul Europei, fără să ţină seamă de divergenţele garve active în acest spaţiu, criza a devenit inevitabilă. O vreme iluzia a rezistat dar fractura era inevitabilă.

Proiectul european a fost articulat pe o filozofie care a decis, de la bun început, că Europa e o platformă omogenă. Acest fel de a ignora, prin decret, faliile culturale şi istorice care desfac Europa pe criterii naţionale şi religioase nu avea cum să supravieţuiască în faţa realităţii. Ideea după care Uniunea Europeană e echivalentul Statelor Unite plus cafenele şi protecţie socială ascunde un anistorism tipic pentru cea mai modernă dintre superstiţii: iluminismul liberal.

Statele Unite sînt o Uniune naţională, nu un continent multinaţional. Compactul american a fost, mai întîi, perfectat la nivel politic (printre altele, cu preţul unui război civil cumplit) şi abia apoi la nivel monetar. Numai insistenţa dogmatică poate spune şi presupune că generosul centru european va interveni fără probleme pentru e rezolva falimentul cutărei regiuni anarhice, după modelul care permite autorităţilor federale americane să regleze problmele unuia din cele 52 de state ale Uniunii Americane.

Realitatea cu care se confruntă, acum, Uniunea Europeană spune că, dimpotrivă, centrul, adică Germania în toată realitatea ei economică, istorică şi morală, nu are motive şi nici nu doreşte să plătească pentru desfrîul grec. Cancelarul Merkel a ezitat îndelung şi semnalul n-a făcut decît să agraveze cotaţia financiară a Greciei pe pieţele bursiere. Însă Cancelarul german e german, oricît s-ar strădui să fie, mai întîi, european. Angela Merkel, şi, odată cu ea, germanii de rînd, au ajuns la limita dilematică a proiectului european.

Cancelarul e presat de alegerile regionale din Nord-Rhein Westphalen şi încă mai presat de o opinie publică sătulă să finanţeze sau să răscumpere slăbiciunea vinovată sau nevinovată a Estului şi Sudului european. Situaţia promite un cumul psiho-istoric periculos. În definitiv, Germania începe să simtă că are probleme din cauza Uniunii Europene. Victimologia are precedente istorice foarte bine cunoscute în Germania. Nu e de crezut că, după purificarea postbelică, Germania va trece printr-un nou puseu revanşist. În schimb, e de crezut că proiectul european va fi silit la o recalculare severă de traiectorie.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG