Linkuri accesibilitate

Asemănătoare cu o ploaie de meteoriţi, dacă nu cumva cu o cometă grăbită să-şi consume combustia incandescentă, poezia lui Daniel TURCEA (1945-1979) „organizată după o geometrie spaţială plutitoare, atemporală, evanescentă” (Constantin Abăluţă) a străbătut (fulgerător, dacă nu chiar ca o descărcare în egretă!) cerul literelor române într-o epocă („de aur”, helas! marcată de Tezele din aprilie 1971) în care până şi a visa era cu mare pericol.
Reprezentant de primă mână al onirismului estetic, alături de Leonid Dimov, Dumitru Ţepeneag, Virgil Mazilescu, Emil Brumaru ş.a., poetul (cu prenume de profet biblic!) creează – în cele două volume pe care a reuşit să le publice în timpul vieţii, Entropia (1970) şi Epifania (1978) –, un univers puternic individualizat „printr-o revărsare într-o geografie inverificabilă, pestriţă, cu note grave dar şi bufe, şi într-o epocă sintetică, întrunind posibilităţile prezentului, trecutului şi viitorului” (Gheorghe Grigurcu). Efectul este de-a dreptul hipnotic, de arc voltaic conectat la poluri ce ţine poemul într-o tensiune permanentă, iar această disponibilitate fantastică de a îmbrăţişa stihii ce par a se exclude reciproc pe mine unul mă duce cu gândul la marele său înaintaş Alexandru Macedonski din Noaptea de decembrie – ca şi cum Fata Morgana şi-ar da mâna cu Aurora Boreală.

* * * * * * *

Daniel TURCEA

Trupul

Da, minunat trupul, dacă poate fi
vas al cuvântului
minunat acest trup
şi puterile
ce-l fac să nu ardă având
în sine, Cuvântul

trupul ce înfloreşte
deasupra morţii
trupul e un râu
izvorând înăuntru focului
trupul e numai cât roua
lăsându-se iar, deasupra adâncului
trupul preacurat, ca o taină
îl văd şi nu-l văd şi se-arată
trupul strălucind
în lină tăcere

să fiu asemenea
numai o flacără

aşa
m-aş putea vedea
în rug, numai în rug
m-aş cunoaşte

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG