Acum exact un an, pe 7 aprilie 2009, Moldova a trecut printr-un dramatic moment de cotitură. Fraudarea alegerilor parlamentare din 5 aprilie şi aroganţa nemăsurată a puterii comuniste, pretenţia lui Voronin de a stabili într-o manieră autoritară mersul lucrurilor în Moldova, în dispreţul Constituţiei, prin ignorarea societăţii şi a Opoziţiei democratice, a generat o enormă indignare a tinerilor, care s-au adunat spontan în zilele de 6 şi 7 aprilie în Piaţa Marii Adunări Naţionale.
Există o mare disproporţie la nivel mediatic între natura paşnică a protestelor din cele două zile şi violenţele din spaţiul cuprins între clădirile preşedinţiei şi parlamentului de la Chişinău, violenţe care au culminat cu vandalizarea celor două sedii de stat. Încăierările, aruncatul cu pietre, atacarea poliţiştilor ascunşi în spatele scuturilor de către un grup de indivizi nici până azi identificaţi, raşi în cap şi îmbrăcaţi în treninguri, spargerea geamurilor, folosirea tunurilor de apă şi a bastoanelor de cauciuc împotriva manifestanţilor au făcut turul televiziunilor, devenind imagini de generic pentru ceea ce s-a numit „revolta anticomunistă de la Chişinău”. Secvenţele cu pricina au putut fi însă la fel de uşor utilizate de comunişti în încercarea lor de a acredita ideea unei lovituri de stat organizată de Opoziţia democratică şi de România – acuzaţii absurde, ce nu au putut fi demonstrate.
În schimb acele imagini de coşmar s-au dovedit foarte eficiente pentru înfricoşarea populaţiei dezinformate de la sate, ca şi pentru aţâţarea centrelor urbane populate preponderent de etnici rusofoni, acolo unde PCRM a recoltat mereu un semnificativ sprijin electoral. „Revoluţia twitter” – adică revolta genuină a tinerilor liceeni şi studenţi, copii educaţi şi sinceri în candoarea protestului lor – nu are nimic în comun cu tabloul vandalizărilor de care s-a prevalat regimul Voronin pentru a declanşa teroarea din noaptea de 7 spre 8 aprilie şi din zilele ce au urmat, pentru a-i expulza pe ambasadorul şi pe ziariştii români, pentru a zăvorî frontiera de pe Prut.
Azi, 7 aprilie 2010, într-o zi de comemorare, avem macheta unui monument ce va fi ridicat în onoarea victimelor represaliilor poliţieneşti, numeroase mărturii ale tinerilor maltrataţi, o avalanşă de discursuri, pe alocuri demagogice, despre „tinerii curajoşi care au repus Republica Moldova pe harta Europei”, şi un Ordin al Republicii cu care a fost decorat post-mortem Valeriu Boboc, însă, din păcate, nu avem încheiată nici o pistă de investigaţie oficială, nici o sentinţă pronunţată. Doar prezentarea în ultimele zile a unor imagini video, în care un grup înarmat de poliţişti izbeşte cu picioarele în corpul inert al unui tânăr, presupus a fi Valeriu Boboc, a scos la lumină un individ suspect de asasinat. Senzaţia unanimă este că în pofida schimbărilor politice la vârf, instituţiile abilitate cu investigarea evenimentelor din 7 aprilie 2009 mai degrabă sabotează ancheta şi tragerea la răspundere a vinovaţilor sau, într-o altă interpretare, eforturile lor par a se lovi de o anume rezistenţă politică ce provine nu numai dinspre PCRM, ci şi din partea unor politicieni influenţi din sânul Alianţei de guvernământ, peste a căror opinie nu se poate trece fără a se periclita unitatea Coaliţiei. Doar că o unitate lipsită de adevăr şi justiţie nu are nici o şansă să dureze şi îşi pierde raţiunea de a exista.
La un an de la protestele anticomuniste care au relansat speranţa de democraţie pe aceste meleaguri, e limpede că numai presiunea energică a mass-media şi a societăţii civile va reuşi să destrame reţeaua de complicităţi şi interese obscure în care s-a împotmolit noţiunea de „dreptate” în Moldova.
Există o mare disproporţie la nivel mediatic între natura paşnică a protestelor din cele două zile şi violenţele din spaţiul cuprins între clădirile preşedinţiei şi parlamentului de la Chişinău, violenţe care au culminat cu vandalizarea celor două sedii de stat. Încăierările, aruncatul cu pietre, atacarea poliţiştilor ascunşi în spatele scuturilor de către un grup de indivizi nici până azi identificaţi, raşi în cap şi îmbrăcaţi în treninguri, spargerea geamurilor, folosirea tunurilor de apă şi a bastoanelor de cauciuc împotriva manifestanţilor au făcut turul televiziunilor, devenind imagini de generic pentru ceea ce s-a numit „revolta anticomunistă de la Chişinău”. Secvenţele cu pricina au putut fi însă la fel de uşor utilizate de comunişti în încercarea lor de a acredita ideea unei lovituri de stat organizată de Opoziţia democratică şi de România – acuzaţii absurde, ce nu au putut fi demonstrate.
În schimb acele imagini de coşmar s-au dovedit foarte eficiente pentru înfricoşarea populaţiei dezinformate de la sate, ca şi pentru aţâţarea centrelor urbane populate preponderent de etnici rusofoni, acolo unde PCRM a recoltat mereu un semnificativ sprijin electoral. „Revoluţia twitter” – adică revolta genuină a tinerilor liceeni şi studenţi, copii educaţi şi sinceri în candoarea protestului lor – nu are nimic în comun cu tabloul vandalizărilor de care s-a prevalat regimul Voronin pentru a declanşa teroarea din noaptea de 7 spre 8 aprilie şi din zilele ce au urmat, pentru a-i expulza pe ambasadorul şi pe ziariştii români, pentru a zăvorî frontiera de pe Prut.
Azi, 7 aprilie 2010, într-o zi de comemorare, avem macheta unui monument ce va fi ridicat în onoarea victimelor represaliilor poliţieneşti, numeroase mărturii ale tinerilor maltrataţi, o avalanşă de discursuri, pe alocuri demagogice, despre „tinerii curajoşi care au repus Republica Moldova pe harta Europei”, şi un Ordin al Republicii cu care a fost decorat post-mortem Valeriu Boboc, însă, din păcate, nu avem încheiată nici o pistă de investigaţie oficială, nici o sentinţă pronunţată. Doar prezentarea în ultimele zile a unor imagini video, în care un grup înarmat de poliţişti izbeşte cu picioarele în corpul inert al unui tânăr, presupus a fi Valeriu Boboc, a scos la lumină un individ suspect de asasinat. Senzaţia unanimă este că în pofida schimbărilor politice la vârf, instituţiile abilitate cu investigarea evenimentelor din 7 aprilie 2009 mai degrabă sabotează ancheta şi tragerea la răspundere a vinovaţilor sau, într-o altă interpretare, eforturile lor par a se lovi de o anume rezistenţă politică ce provine nu numai dinspre PCRM, ci şi din partea unor politicieni influenţi din sânul Alianţei de guvernământ, peste a căror opinie nu se poate trece fără a se periclita unitatea Coaliţiei. Doar că o unitate lipsită de adevăr şi justiţie nu are nici o şansă să dureze şi îşi pierde raţiunea de a exista.
La un an de la protestele anticomuniste care au relansat speranţa de democraţie pe aceste meleaguri, e limpede că numai presiunea energică a mass-media şi a societăţii civile va reuşi să destrame reţeaua de complicităţi şi interese obscure în care s-a împotmolit noţiunea de „dreptate” în Moldova.
