Scrisoarea a fost multă vreme o practică privată, un mijloc de comunicare. La un moment dat a căpătat şi statutul de gen literar. Cine nu ştie de scrisorile Doamnei de Sévigné, de corespondenţa lui Proust, de aceea dintre Gide şi Roger Martin du Gard, etc., etc.
Dar iată că, de un timp încoace, relaţiile epistolare au dispărut aproape complet. Foarte, foarte rar poştaşul îţi mai introduce în cutie un plic cu o scrisoare de la un prieten sau cu o felicitare de sărbători. De comunicat se comunică, dar altfel.
Prin sms-uri pe telefonul mobil, prin poşta electronică. Se comunică scurt, pragmatic şi rudimentar. SMS-urile sînt simple mesaje concise, cu prescurtări şi adesea fără niciun semn de punctuaţie. Scrisorile de pe mail nu mai au nimic, de regulă, din protocolul scrisorilor de odinioară. Se începe, abrupt, cu „Bună ziua” sau „Bună seara”. Şi se încheie la fel de brusc, fără nicio formulă de politeţe. Au dispărut, astfel, un ritual al civilizaţiei, un mod de adresare ce ţine de o anumită educaţie. Trăim într-o lume grăbită, care nu se mai încurcă în exigenţele unei bune creşteri. Şi apoi, e mult mai simplu să apeşi nişte taste decît să aşterni fraze cu stiloul pe hîrtie.
Tot o modă este şi aceea a blogurilor. Oameni politici, vedete din lumea „show-biz”-ului, fotbalişti, jurnalişti dar şi indivizi oarecare şi-au deschis bloguri pe internet. Ne informează despre ce cred în legătură cu cine ştie ce eveniment, ne împărtăşesc din viaţa lor de familie, ataşează fotografii, îşi dau cu părerea în toate chestiunile şi în toate domeniile, oricît de străine le-ar fi.
Fenomenul recent „Facebook” ţine şi el de aceeaşi febră a comunicării cu orice preţ. Este, aici, un amestec de narcisism şi de exhibiţionism. Autorul blogului se consideră suficient de important şi de interesant încît să merite să fie citit. Ce contează că marea majoritate a acestor texte se pierd în neant? Omul s-a defulat şi şi-a satisfăcut amorul propriu.
Toate acestea creează o iluzie a comunicării. Se induce ideea că îţi faci relaţii, că stabileşti contacte, că îţi creezi o reţea de prieteni. În realitate, rămîi singur, ţintuit în faţa calculatorului. Efectul e, după cum se vede, pervers. Avem a face, în definitiv, cu un simptom al unei singurătăţi care ia forme tot mai acute şi mai disperate.
