Linkuri accesibilitate

Ea impune, între altele, o renaţionalizare a universităţilor particulare.


În faţa Parlamentului se află, de circa o săptămână, noua propunere, a câta – nimeni nu ştie, pentru schimbarea Legii educaţiei. În presă au apărut relatări despre impactul schimbărilor propuse în ceea ce priveşte şcolile. Eu aş vrea să mă concentrez astăzi asupra impactului, pe care legea îl are, sau, mai bine zis, îl va avea asupra învăţământului universitar.

Acest impact poate fi rezumat într-un singur cuvânt: catastrofa. Nu voi insista acum numai asupra faptului, că venind cum vine de la Ministerul Educaţiei, o asemenea lege ar fi putut fi cel puţin redactată în termeni, care nu jignesc limba română, cu acordurile necesare şi cu punctuaţia necesară. Atunci, când o lege este clar scrisă de cel puţin două grupuri de persoane, în prima parte, de exemplu, vorbindu-se despre desfiinţarea catedrelor şi înlocuirea acestora cu departamente, iar în a doua parte, parte redactată, bineînţeles, de alt grup, care nici măcar n-a catacdisit să citească prima parte, se vorbeşte despre felul cum vor funcţiona în viitor catedrele, ceva sigur este putred, şi nu numai în Danemarca.

Trebuie să spun, că legea, în primul rând, readuce şi centralizează mai toate deciziile la Bucureşti. Nu numai că o face, dar, practic, ea impune o renaţionalizare a universităţilor particulare, patrimoniul cărora nu va mai sta la dispoziţia acestor universităţi. Mai mult: de când Ministerul Educaţiei are dreptul de a interveni, într-un fel sau altul, în politica, nu educaţională, ci politica de personal al acestor universităţi particulare? Se poate reproşa multe universităţilor particulare. Dar acest lucru nu justifică o asemenea, practic, renaţionalizare.

În al doilea rând: de ce şi până când crede Ministerul Educaţiei că va putea vorbi, pe de o parte, de autonomie universitară, iar pe de cealaltă parte să impună alegerea rectorilor într-un forum, care este numai 50 la sută format din senatele universităţilor, iar 50 la sută de oameni de la centru. De oameni, care au primit această funcţie şi poziţie, desigur, nu cu datorită legăturilor lor de partid. Nu, nu, dar, fără îndoială, ducând la îndeplinire voinţele centrului şi a partidelor, care se află la putere.

Ultima problemă, poate cea mai importantă, este cea a cercetării şi cea a cadrelor didactice, care ar trebui să fie pensionate. În privinţa problemei cercetării: se tot vorbeşte de necesitatea transformării învăţământului românesc în unul competitiv, iar cercetarea mai că nu apare în această lege. Sunt trei paragrafe mari şi late, care nu se ocupă cu acest domeniu. De ce s-ar ocupa, când tot i se taie tot timpul fondurile?

În ceea ce priveşte pensionarea: ar însemna ca majoritatea doctoranzilor din România astăzi să rămână de anul viitor fără conducător de doctorat. Sau îşi închipuie Ministerul Educaţiei, că profesorii, care conduc astăzi doctorate, vor fi dispuşi să continue s-o facă la plata cu ora, aşa cum se propune. Adică câştigând pentru acest lucru mai puţin, sau cel mult o mie de roni.

Dacă cei, care conduc astăzi doctorate în România, şi au funcţionat şi în străinătate, vor avea opţiunea de a se reîntoarce şi de a reactiva acolo, pentru că Germania, de exemplu, unde se inclusese pensionarea la 65 de ani, a revenit repede asupra deciziei, constatând ce catastrofală este. Ei bine, ceilalţi profesori, neavând această opţiune, nu vor putea decât să le spună doctoranzilor: adio şi n-am cuvinte. Drept care, doctoranzii, probabil, că vor da în judecată universităţile şi Ministerul Educaţiei.

În sfârşit, cum va putea România să devină competitivă la nivel internaţional, când tocmai domeniile, în care ar trebui să producă cadre de mare competitivitate, vor avea cel mai mult de suferit.
XS
SM
MD
LG