1 aprilie 2000
FIRUL ARIADNEI – mărturii din labirintul tranziţiei.
O emisiune de Radu Călin Cristea. Invitat Virgil Măgureanu, director al Serviciului Român de Informaţii (SRI)
Unul din cele mai controversate personaje ale tranziţiei româneşti este, fără îndoială, Virgil Măgureanu, fostul director al Serviciului Român de Informaţii, intrat apoi în politică, la câteva luni după ultimele alegeri generale. Fost profesor la defuncta Academie „Ştefan Gheorghiu”, domnul Măgureanu a intrat prin anii 80 în conflict cu autorităţile comuniste, care, pentru a folosi un termen foarte popular în acele vremuri, l-au mazilit, transferându-l sub atentă supraveghere, într-un post obscur de muzeograf în Focşani.
Evenimentele din decembrie 89 îl găsesc pe Virgil Măgureanu integrat în noua echipă, care a preluat puterea după căderea regimului comunist. Martor în procesul Ceauşescu, director apoi timp de opt ani al unui SRI, despre care, primul său şef a dat mereu asigurări, că nu mai are nimic de a face cu structura şi metehnele fostei securităţi. Virgil Măgureanu a ştiut să întreţină în jurul său aura unui soi de Mazarin autohton. O eminenţă cenuşie, discretă şi cu o foarte mare influenţă asupra cercurilor înalte ale puterii. Câtă legendă şi cât adevăr va fi fost în această misterioasă prezenţă nu vom şti, poate, niciodată.
În dialogul purtat cu Virgil Măgureanu ne-am străduit să-i descoperim măcar unele dintre identităţile ascunse îndărătul măştilor, care acesta le schimbă cu abilitate derutantă. Asta fără a ne face, desigur, iluzia că vom asista la dezvăluiri şocante. Ar fi fost şi atipic. Tărâmul secretelor îşi are legile sale şi Virgil Măgureanul ştie foarte bine să se lase protejat de acestea.
Radu Călin Cristea: Domnule Virgil Măgureanu vă propun să începem discuţia noastră cu perioada imediat premărgătoare evenimentelor din decembrie 89. Rezumând, prin anii 80. Eraţi atunci profesor la Universitatea Bucureşti şi la Academia de ştiinţe politice „Ştefan Gheorghiu” când s-a produs o ruptură. Aţi intrat în divergenţe cu regimul de atunci, cu ideologia şi metodele acestuia. În consecinţă, aţi fost scos din învăţământ şi transferat, poate mai exact spus mutat cu forţa, ca muzeograf la Focşani, unde fiecare mişcare a Dumneavoastră era atent supravegheată.
În România au existat foarte multe feluri de dizidenţă. Chiar dacă ţinta tuturor era aceeaşi – împotrivirea faţă de regimul totalitar, faţă de unii din exponenţii acestuia. Am vorbit chiar în cadrul acestei emisiuni cu interlocutorii mei despre dizidenţa anticomunistă a Doinei Cornea, a lui Mircea Dinescu, Radu Filipescu, Dumitru Mazilu, Laszlo Tökes, Ştefan Augustin Doinaş, Paleologul, Marino, Zub, Andrei Pleşu, etc. Cum aţi defini dizidenţa Dumneavoastră, domnule Măgureanu?
Virgil Măgureanu: „Nu cred, că este o dizidenţă atipică faţă de a celorlalţi. Eu n-am fost, propriu zis, vreo dată un om al regimului trecut. Mă văd nevoit să vă spun din capul locului, că am intrat în opoziţie ireductibilă cu regimului comunist îndată ce tata a murit. Că i s-a luat în 62 orice urmă de rezistenţă materială, odată cu colectivizarea forţată. Din acel moment ruptura era ca şi făcută. Şi chiar dacă traseul meu a fost aparent de integrare în cadrul regimului, am destui, să spunem aşa, interlocutori, care vă pot spune că şi la „Ştefan Gheorghiu” am ajuns doar cu gândul de a face ceva chiar din interiorul acelui regim împotriva lor.
Nu era vorba aici de o aversiune împotriva unor persoane, deşi recunosc, că nu l-am simpatizat niciodată pe Ceauşescu, de pildă. Ci era vorba de faptul, că cei cu care stăteam de vorbă, luau cunoştinţă de la mine, că aceste regimuri, întreţinute artificial de baionetele armatei sovietice, nu sunt viabile. Asta a fost convingerea mea. Acuma ce m-ar deosebi pe mine. În timp ce unii au luat poziţie făţişă, de pildă Doina Cornea, intrând într-un conflict îndelungat cu autorităţile, eu am încercat s-o fac prin metode ceva mai discrete. Dar nu total ineficace. Oricum, cred, că vă aduceţi aminte, că în ce mă priveşte, nu mi-am asumat vreo dată vreun merit, nici n-am cerut o recunoaştere oficială a faptului că aş fi fost dizident.
Deci, cred, că ceea ce mă deosebeşte de ceilalţi este, că metoda mea de a mă opune acelui regim a fost chiar din interiorul lui. Prin discuţii cu toţi cu cei, cu care veneam în contact, prin sugestii, uneori chiar de la catedră, de la pupitru, cum s-ar spune, către auditor, că nu există prea multe şanse într-un regim care, în mod vădit, se descompunea pe zi ce trece. Sigur, n-am făcut apologia anticomunistă de la pupitru. Dar am găsit destule forme, prin care să sugerez, ce nu se mai potriveşte cu lumea în care trăim.”
Radu Călin Cristea: Domnule Măgureanu, încerc să ard etapele biografiei Dvs. V-aţi aflat foarte repede, în decembrie 89, alături de exponenţii noii puteri. Apoi, dacă reţin corect, la rugămintea lui Ion Iliescu, aţi asistat ca martor la procesul soţilor Ceauşescu. Un proces, care ulterior şi în mai multe rânduri, l-aţi considerat un simulacru juridic. În martie 90 au avut loc evenimentele de la Târgul Mureş şi ştiţi foarte bine, o bună parte a presei a apreciat, că întâmplările tragice de acolo ar fi fost mai degrabă o bună ocazie, pentru a legitima înfiinţarea SRI-ului. Ipoteză pe care aţi respins-o, de asemenea, în mod repetat cu vehemenţă.
Acum 10 ani, lua fiinţă Serviciul Românesc de Informaţii şi aţi fost numit în fruntea acestui serviciu, prin decret al preşedintelui CPUN, Ion Iliescu. Domnule Măgureanu, ce vă legitima, totuşi, să preluaţi un serviciu de informaţii într-o perioadă atât de tulbure, cu o democraţie încă nevertebrată? Mai mult, un serviciu care însemna un angajament extrem de riscant, fie şi prin faptul, că a preluat oameni din fosta Securitate, care, cum să zic, nu-şi puteau spăla sufletele, conştiinţele şi mentalităţile ca şi cum ar fi făcut un duş?
Virgil Măgureanu: „Cred, că trebuie să pornim de la faptul elementar, că România avea neapărată nevoie de un serviciu de informaţii modern. Faptul, că au fost preluaţi o mică parte doar dintre cei, care au alcătuit nucleul iniţial al viitorului SRI, era dat numai de această cerinţă profesională, iarăşi elementară, de a avea, cum să spun, nucleul de profesionişti. Aşa s-a procedat şi în alte ţări. Nici una dintre ţările de pe glob, indiferent dacă e vorba de Germania sau de America, după al doilea război mondial, nici una dintre aceste ţări n-au neglijat potenţialul profesional al unora, din cei care făcuseră parte din structuri totalitare, represive.
În ce mă priveşte, personal, m-am legitimat, pentru că aceasta era întrebarea Dvs, prin faptul, că venind din afara sistemului, având, ca să zicem, stagii recunoscute, totuşi, de activitate anticomunistă, mă consideram persoana indicată şi am şi destulă voinţă personală pentru a face nişte lucruri de acest gen. Atunci eu am considerat, că pot să fiu una dintre persoanele, care să ducă la îndeplinire o asemenea misiune. Şi mie mi se pare că am şi îndeplinit-o.”
Radu Călin Cristea: Domnule Măgureanu, într-un raport al Serviciului, de prin 93 mi se pare, mă veţi ajuta să-mi aduc aminte anul, a fost prezentată versiunea acestui Serviciu asupra evenimentelor din decembrie 89. În acel raport, ca şi mărturisirile făcute ulterior de Dvs asupra evenimentelor respectivre, se afirma, se susţinea teza existenţei unor terorişti. Haideţi să punem puţină ordine în această chestiune extrem de controversată. Cine erau aceşti terorişti?
Virgil Măgureanu: „Eu pot să fac următoarea precizare: terorişti externi, care să fi acţionat la ordin, cu acţiuni care să se soldeze cu masacre, sau cu uciderea unor persoane în timpul evenimentelor din decembrie, aşa ceva n-a existat. Toate cercetările care s-au făcut n-au putut dovedi existenţa unor asemenea, să zicem, combatanţi de elită.
Dar, în schimb, cercetările au scos la iveală comportamentul terorist al unora dintre persoanele din interiorul ţării, care în diferite judeţe, începând cu Timişoara, Clujul, Braşovul, Bucureştiul, bineînţeles, şi alte centre din ţară, au produs într-adevăr masacre. Deci, cetăţeni români, oameni care au acţionat, aş putea spune, la lumina zilei, dar care, prin efectele acţiunilor lor, au produs multe victime şi au avut, pot să zic, într-adevăr, un comportament terorist.”
Radu Călin Cristea: Pe de altă parte, domnule Măgureanu, chiar în acel raport se vorbea despre un număr foarte mare de, haideţi să-i numim poate cu un cuvânt nu tocmai exact, vizitatori, turişti sovietici. Un număr cu mult, cu mult peste media aşteptată, media uzuală. Îmi amintesc, că fostul preşedinte al Comisiei parlamentare de anchetare a acelor evenimente, Sergiu Nicolaescu, a brodat foarte mult pe această teză. Sunteţi de acord, totuşi, că ei nu vor fi fost venind în România pentru a petrece sărbătorile de iarnă?
Virgil Măgureanu: „Suntem de acord cu aceasta. Aceasta este o părere comună. Eu nu văd ce se poate broda pe această temă. Foarte mulţi dintre aceştea au traversat, într-adevăr, din diferite locuri, teritoriul României. Nu se poate susţine, însă, că acţiunile lor în teritoriu ar fi avut consecinţe teroriste. Deci, nicăieri. A existat acea tragică ciocnire de la Craiova, care s-a soldat cu masacrarea unora dintre ei, dar în nici un caz nu se poate spune că ei au uzat de arme pentru a produce victime pe teritoriul României. Lucrul acesta dacă s-ar fi petrecut, în mod sigur ar fi fost reţinut.”
Radu Călin Cristea: Domnule Măgureanu, revenind la cazul acesta al teroriştilor. Iată, la zece ani se ştie foarte puţin despre ei. Lecturile sunt extrem de diferite şi cele mai multe sunt contradictorii, deşi aparţin unor persoane, despre care nu se poate spune că nu au avut acces la informaţie de primă mână. În acel raport al Serviciului Român de Informaţii erau pronunţate chiar iniţialele KGB-ului. S-a vorbit, însă, e doar hai să spunem o impresie, un zvon, o informaţie verificată şi vă rog s-o preluaţi ca atare, despre, eu ştiu, acţiunea unor militari din trupele Alfa, acele trupe de gherilă urbană ale fostului KGB. S-a brodat, de asemenea, pe marginea unei întâlniri, care aţi avut-o Dvs cu Evgheni Primakov, pe atunci fall-urmaşul KGB, l-aţi vizitat la Moscova. Întrebarea mea ar fi legată de acel moment atât de misterios din 89. Care a fost totuşi identitatea acestor terorişti? Chiar erau decuplaţi de la orice idee de apartenenţă la un serviciu străin, iată am vorbit acum de KGB, sau doar de KGB?
Virgil Măgureanu: „Vă spun încă o dată – atâta vreme, cât nu putem proba identitatea, unora care au acţionat pe teriotirul şi, repet, nici nu se poate proba că acţiunea lor pe teritoriul nostru ar fi dus la victime. Ne hazardăm, dacă începem să brodăm pe asemenea teme. Eu nu pot spune, decât ceea ce am stabilit cu certitudine. Sigur având în vedere victimele, care s-au produs şi circumstanţele în care au apărut aceste victime în diferite puncte din ţară, începând chiar cu Bucureştiul. Dar acum e momentul s-o spunem, că în afară de discuţii, serviciile secrete şi cel sovietice, dar şi cele occidentale, erau prezente pe teritoriul nostru. Însă nu s-a putut proba intenţiile teroriste ale acţiunilor lor pe acest teritoriu.”
Radu Călin Cristea: Nu mă iluzionez, domnule Măgureanu, că în cadrul acestei emisiuni, Dumneavoastră veţi face mărturisiri şocante. Probabil nici n-ar fi locul cel mai adecvat pentru asta. Despre decembrie 89, pentru a ne limita doar la această secvenţă, cred că ştiţi, de fapt, mult mai multe, decât vreţi, decât puteţi să spuneţi. E poate o impresie. Vor fi fost la mijloc, şi domnul Iliescu şi spune printre rânduri, interese mari, înţelegeri între cei implicaţi, înţelegeri, pe care aceştea le respectă. Acuma, domnule Măgureanu, cu cât se adună mai multe cărţi, mai multe studii, mai multe mărturii, mai multe declaraţii despre acest decembrie 89, cu atât ne cufundăm în mister. Ştiţi, e ca în Blaga, care ştiu că e unul din autorii Dumneavoastră preferaţi, „neînţelesurile se schimbă în neînţelesuri şi mai mari.” Să se opacizeze oare acest mister şi datorită, sau tocmai datorită faptului, că atunci, în 89 au existat unele înţelegeri cu servicii externe străine şi că evoluţia cu anumite state a făcut imposibilă, până acum cel puţin, dezvăluirea până la capăt al acelor convenţii? E cumva un termen de prescripţie, după care poate şi Dvs vă veţi simţi dezlegat şi veţi putea face mărturisiri, care să arunce o lumină mai clară asupra acestor mistere?
Virgil Măgureanu: „Apropo, de mistere. Cred că uneori propriile noastre prejudecăţi cu privire la ce
s-a întâmplat în decembrie ne cufundă într-un aşa-zis mister. N-a existat o înţelegere între servicii secrete. Altminteri, serviciile secrete cred, că au avut ca rol în România, aşa ca şi în alte ţări, doar rolul de actor secund în raport cu ceea ce s-a întâmplat. Se cunoaşte, că la lumina zilei au acţionat mase foarte mari, dar care au fost incitate prin, să spun, diverse metode de provocare, să se activeze împotriva regimului Ceauşescu. Acesta e un lucru indubitabil.
Şi, de altminteri, e recunoscut că s-a petrecut, la scara întregii Europe de Est, după scenarii felurite, în funcţie de situaţia concretă din fiecare ţară. Nu e prea mult loc de ocultism şi nici de manevre departe de lumina zilei în această privinţă. Dar aşa e în orice mişcare tulbure, care duce la înlăturarea unui regim. Apar şi unele faze mai la lumina zilei, vizibile şi efectul lor putând fi controlat. Apar şi anumite faze mai neclare. Mulţimea de actori, care s-au interferat în acele zile din decembrie, unii chiar fără rost acolo, şi acţiunea lor au avut urmări tragice. Vă amintiţi de împuşcăturile din Piaţa Palatului şi de ceea ce le-a dat naştere atunci, ş.a.m.d. Adică, multe planuri s-au suprapus atunci. Dar nu e loc de prea multe mistere în evenimentele din decembrie, care am avut prilejul într-o emisiune cu Ion Cristoiu la apropierea acelei aniversări, la mijlocul lui decembrie, să-mi spun părerea. Aceste evenimente, cum să vă spun, n-au avut un caracter revoluţionar. Am reuşit să-l supăr şi pe domnul Iliescu cu asemenea afirmaţii. În fine, eu şi astăzi cred, că n-a fost nici o revoluţie atunci în decembrie.”
Radu Călin Cristea: Dacă n-a fost revoluţie, dacă nu erau terorişti externi, ce a fost, de fapt? Cum calificaţi acel moment? Revoluţie? Revoltă populară?
Virgil Măgureanu: „S-au suprapus mai multe scenarii. A existat această influenţă externă, care a avut rolul de detonator iniţial al evenimentelor, care au urmat. Repetiţiile pentru această revoltă populară, că ăsta este termenul corect, s-au făcut toată primăvara şi vara anului lui 89, culminând cu căderea unor regimuri din jurul României, în toamna lui 89. Acesta a avut o certă contribuţie externă, fără de care evenimentele acestea nici nu s-ar fi putut petrece. Au fost antrenate mase largi. Dar au fost antrenate şi forţe, care au avut un rol secund.
În acest fel, lucruri, de pildă Securitatea română, a avut un rol secund în derularea evenimentelor din decembrie, nici decum un rol de prim plan. În schimb, armata română a fost împinsă în primul plan al evenimentelor şi poate justificat. Categoric, faza războiului electronic, care este şi ea cât se poate de elucidată, a fost un alt scenariu, vizând de astă dată tentativa de destabilizare a bazelor statului român. Am fost martorul în acele zile a unor evenimente şi a unor succesiuni de încercări de manipulare, care au dus la teribile confuzii în actul de comandă al acelor, care îşi asumau un rol, mai mult sau mai puţin, în conducerea evenimentelor din decembrie 89. Oricum, puterea nou instalată, atâta de, cum să spun eu, de firavă cum era ea şi de nedecisă în ce priveşte acţiunile, care trebuiau să le facă. Eu cred, că pe această indecizie s-a bazat şi judecata sumară a soţilor Ceauşescu, care s-a terminat cu executarea, în fond nelegitimă, a cuplului. Toate acestea s-au amestecat.
Deci, spun o dată, că a existat un rol de detonator extern, a existat în mod cert o revoltă populară, au existat numeroase faze sângeroase în care diverşi indivizi sau grupări au luat pe cont propriu acţiunea pentru ca să o pornească, să spunem, pe o răfuială împotriva unor autorităţi. Bunăoară, faza de la Sibiu, cu acel colonel Dragomir, sau maior, ce era atunci şi care a produs o mulţime de victime în rândul cadrelor fostului Minister de Interne ceauşist, ş.a.m.d. Toate aceste scenarii s-au suprapus atunci şi adeseori evenimentele au avut un curs tare nebulos, şi din cauza asta a ieşit, ceea ce a ieşit.”
Radu Călin Cristea: Domnule Măgureanu, pentru că timpul nu mai are răbdare, emisiunea are doar 30 de minute, aş vrea să închidem filele acestui dosar, pe care, poate, vom mai avea răgazul să le mai răsfoim
cu alt prilej.
Virgil Măgureanu: „Vă stau cu plăcere la dispoziţie.”
Radu Călin Cristea: Aş vrea să vă invit să ne descrieţi relaţia Dumneavoastră cu două personalităţi politice aflate la antipod. Pentru că, în mod paradoxal, Dvs fiind, probabil că nu va plăcut deloc această condiţie, dar aceasta este realitatea – un personaj controversat al ultimilor 10 de ani. Aţi navigat, totuşi, între două personalităţi aflate la antipod – e vorba de Ion Iliescu şi Corneliu Coposu. Prima este, aşadar, Ion Iliescu, cu care sunt destule indicii, că aţi avut o relaţie foarte apropiată, una intrată apoi într-o fază de răcire lentă, dar se pare profundă. S-a spus, că l-aţi fi sfătuit să nu mai candideze în 96.
Virgil Măgureanu: „Nu l-am sfătuit să nu candideze în 96, ci în 92.”
Radu Călin Cristea: În 96 i-aţi dat vreun sfat?
Virgil Măgureanu: „Nu.”
Radu Călin Cristea: Aţi şocat, oricum, apoi în toamna lui 96, la urne, când aţi afirmat, că aţi votat pentru schimbare. Ceea ce însemna, implicit, că oarecum nu v-aţi fi situat în tabăra simpatizanţilor domnului Iliescu. Întrebarea mea ar fi, rugându-vă, deci, să aruncaţi o privire asupra ultimilor ani, în special perioada sfârşit de 89 – sfârşit de 97. Ce v-a apropiat şi ce vă distanţează de fostul preşedinte al României?
Virgil Măgureanu: „Ceea ce m-a apropiat a fost, mai ales în perioada de până în 89, când nutream împreună speranţa că poate cădea Ceauşescu şi se poate reforma prin mijloace democratice România. Împărtăşeam această. Sigur de pe poziţii, oarecum, diferite. El era, totuşi, demnitarul care ocupase locuri de primă importanţă, eu – un biet profesor. Puteam fi un fel de mentor, mă rog, pentru ceea ce urma să fie, dar nu cu o influenţă covârşitoare. M-a legat de el dorinţa comună de a scăpa de dictatură şi în cadrul căruia Ceauşescu devenise chiar odios tuturor. Încât asta a fost ceea ce ne-a legat, mai ales. Nu am avut, propriu zis, o prietenie personală. Pentru că eu l-am cunoscut, oarecum, prin relaţii mai mult semioficiale. N-am avut apropieri mai... deci, de pildă, prietenia dintre domnul Iliescu şi Petre Roman a fost o prietenie chiar la nivel de familie, apropierea era bazată pe relaţii de mulţi ani de zile. Eu, totuşi, păstrând proporţiile, nu mă pot lăuda că m-am numărat printre prietenii lui apropiaţi.
Acum sigur, probabil, domnia sa împărtăşea şi poate mai împărtăşeşte încă convingeri legate de socialismul acesta democratic, evoluat. Să nu uităm, că acest cuvânt, termenul de socialism, n-a devenit caduc nici astăzi, că în definitiv au existat experimente occidentale, care vorbeau despre acest lucru şi chiar miezul doctrinei social-democrate, în declaraţia de la Frankfurt din 51 definea socialismul democratic drept principala sa idee. Pot să spun câteva cuvinte şi despre Corneliu Coposu?
Radu Călin Cristea: Tocmai vroiam să vă întreb. Pentru că se află, fireşte, la antipod. Îmi aduc aminte, că în mai multe rânduri, eram prezent întâmplător la sediul PNŢCD, domnul Coposu îi tempera pe unii dintre apropiaţii săi, care vă asociau mecanic cu regimul Iliescu. Chiar şi mie mi-a spus, la un moment dat: ei, dumneata eşti tânăr, domnule Cristea, să ştii că Măgureanu nu-i aşa cum îl văd unii. Domnul Măgureanu, pentru numele lui Dumnezeu, cum reuşaţi să fiţi în acelaşi timp apropiat lui Ion Iliescu, dar şi să vă bucuraţi, cel puţin, de stima unei personalităţi aflate, cum spuneam, la celălalt capăt, e vorba de dl Coposu?
Virgil Măgureanu: „Dar nici asta nu e o chestiune, neapărat, atât de paradoxală. Eu nu sunt un om de stânga şi voi proba şi în continuare prin acţiunile şi declaraţiile mele acest lucru. Astăzi servesc un partid de centru şi voi continua să servesc poziţii moderate, dar ferm democratice, în politica României, atâta cât îmi va fi dat mie. Convingerile acestea erau comune cu ale lui Corneliu Coposu. Ne uneau destule lucruri anterioare. El l-a cunoscut pe tata. Ne-a vizitat acasa. Tata era cândva membru în partidul lor, la manişti, cum li se spunea atunci.”
Radu Călin Cristea: Când se întâmpla asta, domnu Măgureanu? Vă reamintiţi?
Virgil Măgureanu: „Asta a fost în perioada 40-45. Prima dată s-a întâmplat, cred eu, chiar înainte de naşterea mea. Tata a fost, totuşi, un om cu nişte convingeri legate de tradiţia ardelenească. Eu n-am încercat vreo dată să evoc în biografia mea, pentru a obţine cine ştie ce legitimare. N-am pentru ce. Nici n-am în faţa cui să-mi legitimez.
Chestiunea este, că ne tragem dintr-o tradiţie ardelenească, care era compatibilă cu curentul, căruia îi aparţinea Corneliu Coposu, lucrurile astea nu puteau să nu ne unească. Apoi, drept să vă zic, eu împărtăşesc şi astăzi ideea că între putere şi opoziţie, în cele din urmă, în România ar trebui să intervină un consens. Care este cât se poate de necesar pentru redresarea României. Am încercat să fac asta din 90, pe toată durata mandatului de la SRI. Uneori am prilejuit chiar şi întâlniri importante dintre membrii regimului Iliescu şi chiar domnul Iliescu însuşi cu reprezentanţi ai opoziţiei, printre care şi Corneliu Coposu. Eram, poate sunt şi astăzi, prizonierul acelei utopii, că se poate face şi în România consens naţional pe ideile politice de bază. Ei, toate acestea ne-au apropiat în timp. Domnul Iliescu ştia de contactele mele cu Coposu şi nu le dezaproba, de altfel n-a făcut acest lucru niciodată.”
Radu Călin Cristea: Dl Măgureanu, în finalul emisiunii noastre să revenim, oarecum brutal, în actualitatea imediată. Am vorbit de Ion Iliesc, am vorbit de Corneli Coposu. Există, dacă îmi îngăduţi o apreciere personală, o altă personalitate. Este vorba de preşedintele în exerciţiu, Emil Constantinescu, care a marcat aceşti 10 ani de viaţă politică românească. Ştiţi foarte bine, domnul Măgureanu, ce a însemnat fosta securitate. Pe unii din exponenţii ei i-aţi avut în subordine şi aţi mărturisit cândva, că nu era deloc uşor să-i ţineţi în frâu. Aş vrea să vă rog să încheiem emisiunea noastră cu o afirmaţie făcută recent de preşedintele Constantinescu. Acea legată de faptul, că acum ar fi terorizat mai mult ca înainte de 89 de prelungirile mediatice, economice, politice, la nivelul liderilor de opinie, aşadar de prelungirile fostului aparat represiv comunist. Unii au afirmat că domnul Constantinescu exagerează, alţii – dimpotrivă, că are dreptate şi că am asista la întărirea unor centri de putere, legaţi de fosta nomenclatură, de fosta Securitate. Dumneavoastră cum aţi tradus spusele şefului statului, despre care într-un interviu apărut nu demult în „Adevărul”, în 31 ianuarie, aţi afirmat că, vă citez - nu s-a purtat corect cu Dumneavoastră.
Virgil Măgureanu: „Asta este un lucru, care-l putem trece cu vederea, domnul Cristea. Nu s-a purtat într-adevăr, dar nu vreau să comentez. Aşa a găsit el cu cale să răsplătească onestitatea unui funcţionar al statului român. Dar, mă rog, chestie de gust. Problema este cu totul alta. Atunci, când a făcut asemenea afirmaţii, bizare şi contraproductive pentru el însuşi, cred că nu s-a comportat ca un preşedinte al tuturor românilor. El aşa trebuia să apară şi aşa trebuie să fie până când îşi încheie mandatul. Deci, lucrul acesta mă pune în total dezacord. Afirmaţiile acelea sunt nu numai bizare, dar total neadevărate.
Eu cred că a vrut, pur şi simplu, prin acele afirmaţii să-şi legitimeze unele din atitudinile şi acţiunile pe care le pune la cale acuma, în plină campanie electorală. Prin care, însă, el, personal, nu poate decât pierde. Pentru că va avea nevoie, întru nişte acţiuni hotărâtoare, cum sunt aceste documente, cu integrarea în Uniunea Europeană, şi alte faze, va fi nevoie de pace socială în România, va fi nevoie de un climat cât decât normal în mediu electoral. Se pare, că el a ales varianta cealaltă. Şi prin acea aparent lamentaţie, pe care a făcut-o, cred că nu dorea, decât ca aceste afirmaţii să fie un preludiu la atitudini, pe care le va lua şi care-l va rupe definitiv de orice fel de contact raţional cu opoziţia din România. Care, totuşi, cu toate păcatele ei, este o opoziţie.”
Radu Călin Cristea: Vă pun o ultimă întrebare, a cărei banalitate sper să fie contrazisă de răspunsul Dumneavoastră. Cine sunteţi, de fapt, Dumneavoastră, domnule Măgureanu?
Virgil Măgureanu: „Eu sunt ceea ce am spus, când am fost şi în America, la nişte întâlniri. Sunt un om cât se poate de normal. Care încearcă să fie un martor în epocă la ceea ce se petrece. Şi singurul lucru, care nu-mi place mie acum în calitatea de martor, nu este decât această continuă involuţie în viaţa economică şi socială a României şi posibile tensiuni care se pot naşte de aici. Nu sunt cineva, atât de controversat, cât s-a încercat să fiu eu prezentat în atâtea rânduri. Sunt un om, însă. În orice caz, care este ataşat României şi valorilor statului de drept român. Atâta cât pot eu face. Felul în care mă ponegresc unii şi alţii, pot să vă spun, că mă dezolează uneori, dar nu-i dau prea mare importanţă. Atâta tot sunt eu. Şi cred, că sunt un om destul de lucid.”
Radu Călin Cristea: Domnule Măgureanu, vă mulţumim pentru participarea la această discuţie.