Linkuri accesibilitate

Recunosc, titlul e calchiat după franţuzescul „Médecins/Reporters sans frontières”; puţin a lipsit să-l dau în limba lui Molière şi asta deoarece suntem în plină decadă a francofoniei, şi ea „sans frontières”. Dacă totuşi n-am făcut-o de data asta este şi pentru că în cele două puncte de trecere a frontierei – Leuşeni şi Albiţa – pe care le-am traversat joi, 25 martie, spre a ajunge la Universitatea din Suceava la întâlnirea cu studenţii de la limbi străine, se vorbeşte româna, chit că în Constituţia RM (încă) i se zice altfel.

Să ţii o conferinţă în aceeaşi aulă în care, cu doar câteva săptămâni în urmă, a făcut-o nimeni altul decât Matei Vişniec – nu doar un mare dramaturg contemporan, ci şi un autor din partea locului (poetul s-a născut în 1956 la Rădăuţi, judeţul Suceava) –, asta da încercare! Ca să ajungă în faţa studenţilor, şi el a trebuit să treacă mai multe frontiere – în 1987, părăsea România unde nu i se editase/montase nici o piesă, chiar dacă acestea circulau în samizdat, pentru Franţa, unde va ajunge cel mai jucat dramaturg român în viaţă; în anii ’90, trece la franceză pentru a-şi scrie piesele, româna rămânând limba în care-şi va redacta poezia şi proza; totodată în cea de a doua jumătate a anilor ’90 piesele (franceze) ale lui M. Vişniec trec iarăşi frontiera (y compris, lingvistică), acum în sens invers, spre a fi jucate pe scena româneasca, de la Bucureşti, Piatra-Neamţ sau Chişinău.

La rându-mi, a trebuit să trec nu atât o frontieră politică (moldo-română), cât lingvistică (franceză-română), spre a avea dreptul şi onoarea de a le vorbi studenţilor despre Scriitorii fără frontiere (tema: „Traducţiile nu fac o literatură, ci… două şi mai multe”) – mulţi dintre aceştia prezenţi în catalogul editurii Cartier. Pornind de la această dublă experienţă de poet tradus în n-şpe limbi şi traducător poet, am ajuns să consider mai „ale mele” cărţile pe care le-am tălmăcit (şapte la număr) decât textele din Yin Time, bunăoară, ce mi s-au transpus în engleză, germană, franceză etc., etc. Plus que ça, nu atât cunoaşterea francezei, cât experienţa de poet mi-a permis să traduc o carte ca Jurnal de doliu de Roland Barthes; la fel cum nu atât omul ce a semnat Cel bătut îl duce pe Cel nebătut cât traducătorul lui Michel Pastoureau (O istorie simbolică a Evului Mediu occidental; Albastru. Istoria unei culori; Ursul. Istoria unui rege decăzut) este purtător de Arme grăitoare, şi acesta un titlul „calchiat” din franceză. Bref, poetul dă o mână de ajutor traducătorului, traducătorul poetului – şi iată-ne într-o literatură fără frontiere în care autorii din Moldova sunt şi autori români; cei originari din România, şi francezi; cei din Franţa (& ţările francofone), împământeniţi în română.

Acestea fiind spuse, cred că traducătorilor ar trebui să li se dea paşapoarte diplomatice. Ce lume a antantei cordiale am avea atunci!

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG