Helene Hegemann a împlinit în februarie 18 ani. Înaintea majoratului ea a publicat la editura Ullstein un roman cu un titlu neobişnuit: „Axolotl Roadkill”. Unii critici s-au grăbit să laude această producţie literară, descriind-o pe autoare ca un talent ieşit din comun.
Cumpărătorii au luat cu asalt librăriile, iar romanul a ajuns să ocupe locurile de frunte în topurile noilor apariţii editoriale din Germania. Peste 100.000 de exemplare ale romanului s-au epuizat în doar cîteva săptămîni, iar editura a scos o nouă ediţie, adăugînd şi o listă bibliografică.
Addenda neobşnuită este rezultatul unei alte discuţii ivite în jurul romanului, discuţie stîrnită de un blogger cu pseudonimul Airen. Aceste susţinea că Hegemann a copiat, pur şi simplu, pasaje întregi din jurnalul său romanţat, „Strobo”, postat pe internet. Faptul că tînăra autoare nu numai că nu a indicat sursa fragmentelor preluate, dar le-a inclus în carte, fără măcar a le modifica sau prelucra, a fost taxat, pe bună dreptate, ca plagiat.
Romanul pretins autobiografic al Helenei Hegemann evocă istoria unei fete care are o mamă alcoolică. Fuge de acasă la Berlin, unde trăieşte tatăl ei care este directorul unui teatru. Nici aici tînăra nu-şi găseşte liniştea sufletească; preferă să chiulească de la şcoală şi să caute compania unor persoane decăzute sub raport moral şi social.
Cazul Hegemann a stîrnit o amplă dezbatere în Germania privind intertextualitatea, plagiatul ca delict şi superficialitatea criticilor, transformaţi în sclavi ai evenimenţialului. În căutarea unor ştiri senzaţionale, unii jurnalişti doar repetă ce au citit în altă parte, lansează verdicte fără suport şi fără a fi citit cu atenţie ce a publicat Helene Hegemann.
Desigur, au existat scriitori celebri care au folosit tehnica montajului, inspirîndu-se din scrierile altora. De notorietate internaţională sunt cazurile Paul Celan, Thomas Mann sau Bert Brecht, confruntaţi la un moment dat cu reproşul că ar fi plagiat lucrările altora. A compara însă creativitatea artistică a celor trei autori cu plagiatul unei Helene Hegemann este aproape un sacrilegiu.
Cazul Hegemann arată cum poate fi transformat un necunoscut într-un scriitor de către industria publicitară şi cum se lasă instrumentalizaţi unii jurnalişti în căutarea şi descoperirea unor situaţii neverificate, dar dirijate de către un aparat interesat de suscitarea atenţiei publice asupra unei cărţi îndoielnice.
