Linkuri accesibilitate

„Când am văzut spectacolul acestor eşecuri succesive, am vrut să scriu o carte cu acest titlu: Neantul românesc. Până la urmă n-am mai făcut-o, pentru că…”, lasă să-i scape la un moment dat – mai exact pe 5 octombrie 1991 – Emil Cioran, într-o convorbire cu Luca Piţu şi Sorin Antohi, din fericire înregistrată pe bandă magnetică. La 17 ani de la acea antanta cordială cu Decompozitorul, ultimii doi au „încercat aici să salvăm titlul, spiritul şi o parte din substanţa acelei cărţi nescrise şi omniprezente, a cărei chintesenţă este exprimată deja într-un titlu sintetic, dureros şi obsedant”, şi anume Neantul românesc. O convorbire, Polirom, 2009.

Interesantă în sine, povestea intrării în scenă a protagoniştilor pare a fi o succesiune de citate: Sorin Antohi scrie un text „cioranian” despre Le stigmate et l’utopie, nu înainte de a fi citit Histoire et utopie, împrumutată de la Luca Piţu, el însuşi de curând – suntem în ’91 – autor al Sentimentului românesc al urii de sine. Un adevărat cerc de lectură, la care se alătură maestrul în persoană, primindu-i în mansarda sa de pe 21 rue de l’Odeon.

Rezultă o convorbire spumoasă, cu rememorări sfâşietoare (Mircea Vulcănescu, cel care „Nu avea o viziune tragică, dar simţea ceva”; Petre Ţuţea, „aruncat în puşcărie ca un fanatic, ca un tip periculos, pentru că nu şi-au dat seama că e un geniul verbal, nu un geniu politic!”; Nicu Steinhardt, „un tip simpatic şi sincer”; Belu Zilber, „un tip ciudat” ş.a.), presărată cu formule paradoxale („În România, succesul înseamnă să eşuezi…”), în care autorul Schimbării la faţă… dă frâu liber gândirii: „Aşa este. Deci neantul ăsta… Asta e neliniştitor. Fiindcă românii sunt totuşi un popor inteligent. Dar e ceva exterior! Străluceşte, dar nu are bază. Există ceva în neregulă la rădăcină. Şi asta e probabil drama. E un defect incurabil”.

Dacă-i adevărat că – pauză de gândire – cui pe cui scoate, Neantul românesc tocmai a salvat de la neant cartea nescrisă a lui Cioran.
XS
SM
MD
LG