Linkuri accesibilitate

Odată cu celebrarea a 15 ani de existenţă a Editurii Cartier, scriitorul Emilian Galaicu-Păun, redactorul-şef al acestei edituri, a oferit un interviu în exclusivitate pentru AgentiadeCarte.ro.

În 2010 editura înfiinţată la Chișinău în 1995 a împlinit 15 ani de existenţă. Cum sărbătoreşte editura acest eveniment?

15 ani (înmulţit la numărul de titluri editate în tot acest răstimp, fără a mai aminti de tirajele acestora) înseamnă mai mult decât un prag de vârstă, hai să-i zicem ieşirea din adolescenţă; este ca şi cum ai rămâne de două ori consecutiv (până de curând: 7 & 7 ani) la Palatul Elysée (dacă tot ni se spune Cartier Latin), câştigând dădăori alegerile: prima oară, ca alternativă a guvernării precedente, cea de a doua oară, drept confirmare a cursului promovat în anii aflării la putere. Ei bine, în ce ne priveşte, primii şapte ani s-au dovedit a fi, cel puţin cu începere din 1999 (când am scos DEI-ul, acel „prim Larousse românesc”, cum l-a botezat presa), ani ai vacilor dacă nu chiar grase, cel puţin de lapte. Din nefericire pentru noi toţi, au urmat 7 ani ai guvernării comuniste în Republica Moldova, şi ceea ce ar fi trebuit să însemne o creştere exponenţială a editurii s-a întors într-o luptă pentru existenţă. Paradoxal, anume în această perioadă de supravieţuire „s-au aşezat” colecţiile noastre de forţă, Cartier istoric (în primul rând; cu mari autori: Michel Winock, Michel Pastoureau, Robert Muchembled, Jacques Le Goff etc.), Biblioteca deschisă (seriile: Marguerite Duras, Pierre Drieu La Rochelle, Romain Gary, Roland Barthes ş.a.), Poesis (Cezar Ivănescu, Emil Brumaru, Şerban Foarţă, Ana Blandiana, Mircea Dinescu ş.a. – cu toţii laureaţi ai Premiului Naţional pentru Poezie); totodată, am dat o nouă suflare colecţiei Rotonda, odată cu publicarea volumelor de poezie semnate de Dan Coman, Claudiu Komartin, Radu Vancu etc. În tot acest timp, s-au făcut presiuni de tot soiul asupra editorilor basarabeni pe care guvernarea comunistă nu a reuşit să-i aibă la mână, inclusiv prin încercarea de a modifica legislaţia RM astfel încât orice critică la adresa autorităţilor să aducă a „atentat asupra orânduirii de stat”. Deloc inocentă, acuzaţia zbirului de Victor Stepaniuc, pe atunci şeful comisiei Cultură şi Învăţământ, cum că, prin acordarea unor burse de studii copiilor basarabeni, România ne fură cetăţenii, lovea mai cu seamă în politicile editoriale ale caselor neafiliate puterii – văzând bunăoară că nu poate controla concursul de manuale şcolare, insul pur şi simplu a anulat rezultatele acestuia, chit că în joc erau banii Băncii Mondialei! (Şi azi îmi amintesc cum ni se cerea, cu o insistenţă „binevoitoare”, să scriem în caseta tehnică a manualului de Fizică – „în limba moldovenească”!)

Acestea fiind spuse, nu la sărbătoare mi-e gândul, ci la paşii de făcut pentru a recupera din mers anii în care, dacă nu am bătut pasul pe loc, nici nu am spart cercul (bine cel puţin că l-am lărgit cât de tare s-a putut, graţie colaborării cu case mari cum ar fi Seuil, Gallimard, PUF, Minuit etc.). Astfel încât degustătorii de carte vor avea şansa să-şi achiziţioneze pe durata anului „jubiliar” orice titlu Cartier scos în 2010, cu o reducere de 15% din preţul indicat pe copertă, şi asta în toate librăriile bune din România şi Republica Moldova. Meniul „la zi” e de căutat pe site-ul nostru: www.cartier.md

Se mai poate vorbi în secolul XXI de prejudecăţi naţionaliste sau de receptarea scriitorilor publicaţi la Cartier pe astfel de considerente, de către critica literară? Au existat evenimente neplăcute?

De la bun început am fost conştienţi că intrăm pe o piaţă de carte ce se extinde de la Chişinău la Timişoara, Arad, Oradea, Satu Mare (ca să mă limitez doar la fruntariile noastre vestice), şi că oricât de „capitalişti” (aici – de la capitala RM) am fi, tot Bucureştiul e micul nostru Paris! Nici nu se putea altfel, de vreme ce alături de scriitorii originari din Basarabia au publicat la Cartier, din chiar primii ani, nume de referinţă ale literelor române (Gheorghe Crăciun, Alexandru Muşina ş. a.). Totodată, volumul de poeme al lui Nicolae Popa, Lunaticul nopţii scitice, va fi distins cu premiul USR, iar Poezia generaţiei ’80 al lui Nicolae Leahu va întruni sufragiile criticii, fiind considerată cea mai consistentă monografie dedicată fenomenului optzecist. Aşadar, nici vorbă de „prejudecăţi naţionaliste” vis-a-vis de noi (decât doar în culise: un ins supărat pe toată lumea lăsa să se înţeleagă că am fi finanţaţi de KGB, ca să distrugem cultura română din interior!); dar nici „clauza naţiunii celei mai favorite” n-am avut-o, autorii noştri fiind trataţi cu aceeaşi măsură ca şi orice alt scriitor de pe piaţa românească de carte. Iar faptul că tot mai multe nume de primă mărime au apărut (sau se vor publicate) în Poesis şi Rotonda e un argument în acest sens!

În cei 15 ani de existenţă, politica editorială s-a adaptat cerinţei publicului şi concurenţei. În 2009 au luat naştere Serile poetice Cartier (Librăria din Centru, Chişinău), precum și Lecturile publice. Proză nouă (Librăria 9, Chişinău). Cât de mult au crescut de exemplu vânzările prin iniţierea acestui contact direct al scriitorilor cu publicul?

Hai să încep de la faptul că niciodată nu am considerat librăriile simple magazine de cărţi, ci mai degrabă nişte spaţii culturale în care e musai să se întâmple ceva. Deja în octombrie 2008, la inaugurarea Librăriei din Centru în cadrul sărbătorii Lire en fete, anunţam un fel de program al activităţilor culturale ce aveau să transforme cei 160 m pătraţi într-un Cărtureşti a la moldave, ceea ce s-a şi întâmplat în 2009. Serile Poetice Cartier, cu invitaţi aleşi pe sprânceană (Marcela Benea, Aureliu Busuioc, Dumitru Crudu, poeţii de la Clipa, Arcadie Suceveanu, Teo Chiriac, Vasile Romanciuc – şi am sărit peste mine), care la rândul lor au avut câte 5 invitaţi ai lor, au devenit o tradiţie ce aduce nu numai public, ci şi… cumpărători. Au fost seri în care, timp de o oră, s-au vândut tot atâtea cărţi cât într-o zi întreagă. Ceva mai restrânse, având mai degrabă o atmosferă de atelier, sunt lecturile publice în cadrul proiectului Proză nouă, de la Librăria 9. Dar şi aici ascultătorul devine, la capătul lecturii, cumpărător – cu condiţia să-i fi plăcut scriitorul invitat să citească. Nu aş putea evalua în procente sporul vânzărilor în zilele de marţi (Proză nouă) şi joi (Serile Poetice), cert este că am reuşit să ne formăm un public ce se regăseşte mai curând în librăriile Cartier decât pe culoarele ce nu duc nicăieri ale uniunilor noastre de creaţie.

Cum şi unde se situează acum Ed. Cartier, după un an de criză? Ce pericole reale urmează crizei?

Pentru noi, anul 2009 a fost unul al crizei la pătrat – cea mondială şi cea internă, odată cu alegerile din 5 aprilie şi ce a urmat după. Ţin minte că în „săptămâna sângeroasă” a lui 7 aprilie (mai cu seamă după arestările nocturne şi zvonurile despre ce se întâmplă în comisariatele de poliţie), într-una din zile NICIUN OM n-a trecut pragul NICIUNEI librării Cartier – ca şi cum venise sfârşitul lumii, cel puţin al unei lumi pe care o construisem şi noi, în toţi aceşti ani. Har Domnului, schimbarea din 29 iulie a mai descreţit feţele oamenilor, lumea se manifestă liber, ceea ce nu înseamnă neapărat că librăriile au devenit peste noapte temple (sau, dacă vreţi – mall-uri) ale consumului. Plătind pensii (mizerabile) din banii câştigaţi la negru ai basarabenilor plecaţi peste hotare, fosta guvernare a „mâncat” viţelul din juncuţa ce nici n-a fost dată la buhai (ierte-mi-se comparaţia!), asta în timp ce nomenclatura PCRM privatizase însăşi ideea de stat (Ştefan cel Mare-n persoană era înhămat la carul „statalităţii moldov’neşti”, cu Vladimir Voronin în frunte). Or, acum, că acest capitol ruşinos ţine deja de istorie, toate eforturile sunt concentrate pentru a face faţă unei crize de sistem, marile culturi nefiind ocolite nici ele (a se vedea numărul de decembrie al lui Livreshebdo, edificator în acest sens). Identificarea acestor pericole reale şi a soluţiilor posibile nu se poate face la nivelul unei singure edituri, culturi, ţări etc. – dar fiecare în parte, la locul lui de muncă, este în stare să-şi facă lucrul cât mai bine. Şi cu asta iată că încep să răspund la o altă întrebare…

Se mai pot publica astăzi cărţi sub standardele pieţei româneşti, folosindu-se materii prime mai ieftine sau mai puţin atractive pentru gustul cititorilor? Monitorizează cineva aceste aspecte ale calităţii unui produs editorial, după difuzarea lui pe piaţă?

Nu, în nici un caz. Şi nu e vorba doar de „învelişul material” al cărţii, ci şi de nucleu ei ideatic. Vreau să cred că vremea ediţiilor ieftine şi… proaste (că bune nu au de unde fi!) a trecut, ceea ce o demonstrează şi târgurile de carte din ultimii ani – cartea devine un produs de lux! Cât despre „monitorizare”, ei bine piaţa este destul de necruţătoare – după ce ţi-au zburat foile în urma unei singure lecturi sau traducerea ţi s-a părut infectă, nu mai cumperi de la acel producător şi basta!

Se pot acoperi suficiente puncte de distribuţie printr-un unic distribuitor de carte, în cazul de faţă Societatea Comercială Codex 2000?

Niciodată nu vor fi suficiente puncte de distribuţie, chiar dacă toată România & Republica Moldova ar deveni, peste noapte, nişte imense tarabe de carte, iar în orice bodegă s-ar deschide câte-o lib(e)rărie. Cu atât mai mult e de apreciat efortul dlui Florin Ungureanu, patronul Codex-ului 2000, carte face o muncă de milioane. Simt o zvâcnire de orgoliu când Dan Coman îmi semnalează că în Bistriţa a apărut, să zicem, Jurnalul de doliu al lui Roland Barthes, la doar câteva săptămâni de la ieşirea de sub tipar. Nu însă numărul de librării la suta de km pătraţi (sau, dacă vrei, pe cap de locuitor), ci locul pe care-l ocupă cartea în viaţa fiecăruia mi se pare factorul determinant. La acest capitol, România & RM sunt mult în urma unor state cum ar fi Germania, Franţa, Spania ş.a.

Cum se propun titlurile de cărţi în librării? Există vreo statistică a vânzărilor? Cum se realizează ea?

Nu voi intra în detaliile tehnice ale felului în care librarilor li se propune, iar ei aleg, titlurile noastre – la urma urmei, e secretul profesionist al dlui Ungureanu. Toată lumea însă deplânge dispariţia librarului de altă dată, om al cărţii în toată puterea cuvântului, care forma împreună cu scriitorul şi editorul o reţea vitală pentru orice cultură. Cât despre statistica vânzărilor, sigur că există şi se realizează trimestrial, uneori şi mai frecvent, dar ea este puţin relevantă atâta vreme cât – să nu se supere profesioniştii de altă dată – tocmai… nu librarul, vânzătorul de cărţi este veriga cea slabă.

Care dintre colecţiile Editurii Cartier vând mai mult?

Din timp în timp, una dintre colecţiile Cartier o ia înainte – Dicţionarele enciclopedice, într-o primă fază, apoi s-a vândut în draci Coranul, nici pe Cartier istoric nu mă pot plânge, iar odată cu Opera poetică în 2 volume a lui Emil Brumaru seria Poesis dădea lovitura (1.500 exemplare în câteva luni). Acum s-a ajuns la un oarece echilibru, atât titlurile aceleiaşi colecţii „trăgându-se” reciproc, cât şi colecţiile dându-şi mâna. E o plăcere să vezi la târgurile de carte cum scad „cu o palmă liniştitoare”, vorba lui Mircea Ivănescu, teancurile de cărţi expuse, (aproape) ca nişte vase comunicante.

Ce previziuni puteţi face pentru anul 2010, financiare, de marketing?

Ingrată ocupaţie, previziunile! Aşa că… facă-le alte Cassandre, eu tot de calcule mă voi ţine. În 2010 vom scoate ceva mai puţine titluri, în tiraje ceva mai mici, dar care – sper din toată inima – ar urma să fie absorbite într-un ritm mai alert. Altfel spus, trecem de la drumurile naţionale la cele europene! Până la Formula 1 mai e însă cale lungă!

Noile tehnologii şi producţiile pe alt tip de suport al cărţilor (de ex. electronic), iau cu asalt piaţa din vest. Sunteţi pregătiţi să faceţi faţă unor schimbări radicale, dacă ele vor apărea?

Nu cred că se impune o schimbare radicală, atâta vreme cât cititorul încă se revendică de la o civilizaţie a tiparului. La fel cum cinematografia nu a omorât teatrul, tehnologiile moderne n-au cum să concureze cartea (y compris produsul material, legat, imprimat, îmbrăcat în piele etc.), „anume înflorită/ mâinilor mele, care te-au deschis”. Dacă-i adevărat că prietenia este, înainte de toate, prezenţă fizică, lectura începe pentru mine de la mâna care deschide cartea, senzaţia tactilă („să pipăi şi să urlu: ESTE!”) luând-o înaintea văzului. Sunt cu amândouă mâinile pentru carte!
XS
SM
MD
LG