Linkuri accesibilitate

Albania: țara în care nu s-a făcut nimic pentru investigarea crimelor comunismului

La Praga au avut loc săptămâna trecută mai multe manifestări consacrate trecutului comunist al ţărilor din Europa Centrală şi de Est, în cadrul unui aşa-numit „proiect internaţional împotriva totalitarismului”. Joi, 24 februarie, a fost ziua Albaniei.

Comunismul albanez a fost sinonim timp de patru decenii cu numele lui Enver Hoxha, unul din dictatorii cei mai duri şi mai izolaţi ai Europei. Istoricii spun că sub conducerea lui, 5000 de albanezi au fost ucişi din motive politice, iar alţi 70.000 au petrecut zeci de ani în închisoare şi în lagăre de concentrare.

Unul dintre cei mai cunoscuţi dintre deţinuţii politici albanezi, Tomor Aliko, a fost oaspetele de onoare al simpozionului despre crimele comunismului. În 1946, Tomor Aliko, pe atunci student în vârstă de 17 ani, a fost condamnat la închisoare pe viaţă pentru că nu era de acord cu politica de lichidare a intelectualilor „moşteniţi” din epoca interbelică. A fost eliberat din închisoare în 1963, dar numai ca să fie transferat într-un lagăr, unde a petrecut alţi 37 de ani.

Săptămâna trecută Tomor Aliko a participat aici la Praga la proiecţia unui scurt documentar despre crimele comunismului albanez si a răspuns întrebărilor studenţilor, într-o sală a Biblioticii Municipale, în compania ambasadorului Albaniei în Cehia. Una dintre întrebări a fost dacă autorii crimelor comuniste din Albania au fost pedepsiţi. Pe podium a avut loc o scurtă discuţie între ambasador şi fostul deţinut politic, care a răspuns, până la urmă. „Nici unul dintre criminali n-a fost pedepsit”, a spus fostul deţinut politic albanez.

Iliriana Bajo este o ziaristă albaneză care lucrează la departamentul pentru Kosovo al postului nostru de radio. Ea ne-a spus că printre fostele ţări comuniste Albania a fost şi rămâne un caz special. Comunismul albanez a fost mai crud decât cel din alte ţări şi este probabil cel mai puţin investigat.
„Nu s-a făcut nimic pentru investigarea crimelor comunismului”, ne-a spus Iliriana. În sistemul judiciar albanez lucrează aceiaşi oameni care au condamnat pe deţinuţii politici, aşa că n-au nici cel mai mic interes să se autocondamne acum. Albanezii vorbesc mult despre pedepsirea crimelor politice, dar nu se face nimic”.

Una din trăsăturile cele mai speciale ale comunismului albanez a fost menţinerea până la capăt a lagărelor de muncă forţată. Desfiinţate în alte ţări socialiste în anii de după moartea lui Stalin, în Albania ele au funcţionat până la căderea comunismului. Colega noastră Iliriana Bajo îşi aminteşte că abia în 1988 ea şi familia ei au primit permisiunea să-şi viziteze rudele internată într-un asemenea lagăr.

Iliriana îşi aminteşte că rudele ei locuiau într-o încăpere de chirpici, sub un acoperiş spart, care vara nu le apăra de căldură, iar iarna permitea vântului şi ploii să intre în voie. Chiar şi aşa, îşi aminteşte Iliriană, rudele ei erau relativ mulţumite de lagărul lor, pentru că ştiau că în alte asemenea instituţii se murea mai des de foame şi de boli netratate.

Tomor Aliko, deţinutul politic care a supravieţuit închisorii şi lagărelor comuniste, nu-şi pierde nici la cei 85 de ani ai lui încrederea că într-o bună zi în Albania se va face dreptate celor care au suferit ca el, şi amintirii celor care n-au rezistat până la capăt. A publicat cinci cărţi despre experienţele sale şi călătoreşte de câte ori are ocazia, inclusiv ca să prezinte filmului rulat şi aici la Praga, numit „Naţiunea captivă”.

Colega noastră de la secţia de limbă albaneză Iliriana Bajo îşi aminteşte că vizita ei la rudele din lagăr, în 1988, pe vremea când era elevă de gimnaziu, n-a şocat-o prea mult. Astăzi ştie şi motivul. Lagărul, spune Iliriana, era o închisoare mai mică în închisoarea cea mare, în care trăiam de fapt cu toţii.
XS
SM
MD
LG