Linkuri accesibilitate

Ștefan Augustin Doinaș: „Suntem întârziaţi şi rămânem mereu în întârziere. Ceea ce s-a reuşit în 1989 nu pare să mai continue.”



4 martie 2000

Firul Ariadnei. Marturii din labirintul tranziţiei.

O emisiune de Radu Călin Cristea.

Radu Călin Cristea
: Despre Ştefan Augustin Doinaş, nume sonore ale criticii literare susţin că ar fi cel mai mare poet român în viaţă. Există o unanimitate tacită în al considera cel mai important traducător român în viaţă şi unul din cei mai redutabili din întreaga cultură românească. Poet, traducător, editor, redactor-şef al prestigioasei reviste „Secolul XX” şi apoi al „Secolului XXI”, autor foarte tradus în străinătate, eseist, dar şi fost deţinut politic, încarcerat în timpul regimului Dej, semnatar al unor proteste anticomuniste. Apoi, după decembrie 89, foarte harnic commentator politic, nu mai puţin om politic, alunecând pe pârtia PAC-ului şi, în momentul de faţă, a PNL. Ştefan Augustin Doinaş este un interlocutor foarte generos, nu chiar rarisim, dacă ne gândim la sumedenia de perspective prin care, dată fiind complexitatea experienţei sale culturale şi biografice, poate filtra orice subiect. Aşa dar, doamnelor şi domnilor, despre tranziţia românească cu un cărturar din viţa cea mai nobilă.

Radu Călin Cristea: Ştefan Augustin Doinaş îngăduţi-mi să încep discuţia noastră cu o amintire. Era, dacă nu mă înşel, prin 78. La Iaşi avea loc un colocviu de poezie, se numea Colocviu naţional de poezie. Aţi prezentat atunci un fel de stare a poeziei româneşti, într-un discurs tăios, plin de referinţe, polemice faţă de realităţile comuniste, cu trimiteri foarte dure. Cred că lectura a durat vreo 45 de minute, pate mai mult şi, aproape după fiecare frază, mai ales către final, aţi fost intrerupt de aplauze. Atmosfera era electrizantă, cineva spunea lucrurilor pe nume şi acel cineva era un mare poet şi traducător. M-a urmărit mulţi ani o imagine din acel discurs. Spuneaţi atunci şi acolo că noi, românii, nu avem răbdare, că nu lăsăm lucrurile să se coacă. Plantăm un pom, îl îngrijim, îl udăm, dar vrem să dea numaidecât şi roade şi de aceea îl smulgem din pământ să vedem dacă rădăcina s-a prins. Fireşte, că în felul acesta nu vom culege niciodată roadele… Şi acum întrebarea, domnule Doinaş: ne urmăreşte, oare, şi în tranziţie blestemul acesta al nerăbdării, sindromul acesta al rupturii, al fracţionării unei acţiuni cu şanse ipotetice de izbândă?

Ştefan Augustin Doinaş: „Am impresia că ne urmăreşte un blestem invers – suntem prea înceţi, avem prea multă răbdare, nu credem în reuşita lucrului, pe care am pornit să-l realizăm, şi din cauza aceasta pierdem ceea ce numesc eu momentul propice. Există un moment necesar şi există un moment propice. Dacă nu-l prinzi din zbor pe cel de-al doilea, aproape toate eforturile rămân zadarnice. Pentru aceasta trebuie să ai o anumită intuiţie a evenimentului, a faptului istoric, o anumită priză la realitate, un simţ al oportunităţii. Nu ştiu dacă noi mai avem acum aşa ceva. Am impresia că odată cu reuşita Revoluţiei noastre, pentru că Revoluţia din 1989 a fost fără îndoială o reuşită, ni s-a tăiat tocmai priza aceasta la realitate.

Suntem întârziaţi şi rămânem mereu în întârziere. Ceea ce s-a reuşit în 1989 nu pare să mai continue. Acesta mi se pare a fi, în momentul de faţă, blestemul nostru. La noi tranziţia nu se măsoară prin paşii pe care îi facem înainte, spre un anumit obiectiv, ci se măsoară prin durata stagnării, prin faptul că ne privim mereu în oglindă, ne examinăm figura, încercăm să ne autodefinim şi din cauza aceasta nu ne definim niciodată prin acţiune, ci numai prin reflecţie”.

Radu Călin Cristea: Trăim, în mod cert, Ştefan Augustin Doinaş, într-o societate invadată de mituri postmoderne, dintre care dezintegrarea, ruptura, fracţionarea acţiunii, de care vorbeaţi Dumneavoastră puţin mai devreme, deci, acest mit mi se pare unul din cele mai puternice. S-a vorbit şi s-a scris imens despre originalitatea tranziţiei româneşti, în sens ironic şi aproape întotdeauna cu trimitere în special la regimul Iliescu, dar nu numai. Vă întreb, e oare această originalitate chiar atât de păcătoasă, oare nu suntem prea aspri şi nu încercăm să găsim în ea, eu ştiu… poate tipologii şi sensuri mai particulare, mai exotice, dar nu neapărat invitând la depresii. Sunteţi un foarte fin, un foarte avizat spectator, observator al societăţii româneşti. Ce fel de cronică aţi scrie despre tranziţia românească? O cronică a optimistului? O cronică a pesimistului, a mizantropului?

Ştefan Augustin Doinaş
: „Nu, aş scrie, fără îndoială, o cronică a mizantropului, care este pe cale să cadă într-un pesimism destul de întunecat. Eu cred că există o originalitate a noastră, o originalitate păcătoasă. Ea constă în ceea ce am numit cu ani de zile înainte – comunismul nostru rezidual. Vedeţi, revoluţia a reuşit, s-au schimbat multe din structurile statului, autoritatea, raporturile de proprietate, libertatea de care beneficiază acum fiecare, dispariţia spaimei că în fiecare zi vei fi controlat, cenzurat şi chiar condamnat.

Toate acestea sunt nişte câştiguri ale Revoluţiei, dar ceea ce n-a dispărut e o anumită mentalitate, care persistă. Este ca acel aer stagnant din plămâni, care nu poate fi eliminat decât printr-o gimnastică foarte aplicată, încercând să expulzezi cu forţa, altfel el stă permanent acolo. Ei bine, mentalitatea noastră, a multor straturi ale societăţii româneşti, este încă aceea din înainte de revoluţie.

Trăim un comunism rezidual şi eu cred că originalitatea tranziţiei noastre constă tocmai în lucrul acesta. Există o anumită mentalitate a ţăranului de azi, care nu s-a desprins total de ţăranul colectivizat cu forţa de ieri. Există aceeaşi mentalitate a muncitorului. Mineriadele ne-au demonstrat cât de adânc este înrădăcinată această mentalitate în subconştientul românesc. Mentalitate, care face ca muncitorul să râvnească încă după un stat paternalist, să fie complet lipsit de iniţiativă, să nu ştie ceea ce înseamnă producţia efectivă, care se poate valorifica material, ci să creăm, este expresia care se utilizează astăzi, mereu pe stoc.

Să facem lucruri care se înmagazinează unul după altul şi care, de fapt, nu servesc la nimic, pentru că nu contribuie cu nimic la schimbarea vieţii pe care o ducem. Această mentalitate, fără îndoială, este chiar programatică pentru o mulţime de oameni politici din ţara noastră. Sunt partide politice, care s-au specializat în aceasta. Această orientare este, ca să zic aşa, obiectul muncii lor şi, pledând pentru această orientare, găsesc o audienţă surprinzător de mare şi regretabil de mare în electorat.

Vom vedea, probabil, peste câteva luni de zile, în ce măsură această predicţie a mea se realizează sau nu, pentru că, spre sfârşitul acestui an, alegerile vor arăta din nou ce gândeşte poporul român, cât de înrădăcinată este această mentalitate. Ştiu că acum 10 ani un politolog a profeţit că nouă ne vor trebui 10 sau 15 ani ca să învăţăm democraţia. Toată lumea a râs de această predicţie a lui Silviu Brucan. Din nefericire, ea se confirmă.

Astăzi ne dăm seama că atât democraţia, cât mai ales trecerea spre capitalism, este pentru noi un examen pe care încă nu izbutim să-l luăm. Or, originalitatea noastră constă că rămânem mereu repetenţi la acest examen, în timp ce ţările din jurul nostru, care... nu ştiu, e foarte greu să mă pronunţ, au trecut prin aceeaşi experienţă la fel de cumplită ca şi noi, în orice caz, ţările din jurul nostru au depăşit acest examen, unele le-au luat cu brio, iar rezultatele în ordinea faptelor istorice, în ordinea schimbărilor esenţiale din viaţa lor se văd. La noi nu se văd.

Radu Călin Cristea: Ştefan Augustin Doinaş as dori să vă invit, prin întrebarea următoare, mai degrabă să sintetizaţi observaţiile pe care le-aţi făcut puţin mai devreme. Un cunoscut disident anticomunist român, stabilit în străinătate, şi, din nefericire, cu o evoluţie destul de stranie, chiar foarte controversată după 89, îmi spunea, zilele trecute la telefon, că nu recunoaşte acest concept al tranziţiei. Că există doar democraţie şi dictatură. Că totalitarismul a încetat odată cu ultima rafală de mitralieră, care a pus capăt vieţii soţilor Ceauşescu. Deci, într-o sinteză, la nivel conceptual, dacă vreţi, ce este de fapt, în viziunea Dumneavoastră, tranziţia? Asta, fireşte, dacă acceptaţi existenţa şi reflectarea în realitate a acestui fenomen.

Ştefan Augustin Doinaş: „Nu sunt de acord cu opinia, care v-a fost împărtăşită de acel român, care contesta realitatea tranziţiei la noi. Nu este adevărat că există doar dictatură şi democraţie. Sau dacă există, ele există, dar nu lipite una de alta. Între ele există o mare zonă gri, pe care o parcurgi ca să ajungi de la dictatură la democraţie. Drumul invers, probabil, că este mai uşor de realizat. Pentru că democraţia este un organism care, am mai spus lucrul acesta, nu e capabil să-şi secrete proprii anticorpi, care să pună la adăpost acest organism de felurite infecţii, pe care le produce aproape cu fiecare eveniment istoria.

Dar trecerea de la dictatură la democraţie, de la totalitarism spre capitalismul de stat, este foarte greu de realizat pentru că nu se petrece la noi fenomenul aşteptat, acela ca omul însuşi să schimbe felul de a privi lucrurile. Vezi, dragă Radu Călin, omul nou, visul lui Ceauşescu, a fost pe deplin realizat, după părerea mea. Şi nenorocirea noastră constă tocmai în faptul că acest om continue să existe, fără să ne dăm seama, în o mulţime de manifestări ale diverselor straturi ale societăţii noastre. Lupta aceasta este, ca să zic aşa, de ordin interior. Ea nu poate fi decisă printr-o lege anume, printr-o schimbare bruscă în nu ştiu care structuri organizatorice. De aceea nu poţi trece brusc de la dictatura la democraţie.

Tranziţia numeşte, marchează exact spaţiul acesta gri, pe care-l parcurgem noi. Nu putem susţine că acest spaţiu nu există. El există şi ne este specific. Şi cu atât mai specific, cu cât nu se manifestă şi la celelalte popoare şi ţări din jurul nostru, decât într-o măsură mult mai limitată, decât la noi. Ceea ce este foarte trist. Experienţa ultimilor ani ne arată că acest, din nou revin la conceptul meu, comunism rezidual este mai puternic decât ne-am imaginat noi. Eu nu ştiu, dacă profeţia aceea cu 10-15 ani exprimă adevărata limită, la care noi vom izbuti să scăpăm de mentalitatea, de sechelele comunismului. S-ar putea să dureze mai mult. Dar s-ar putea, în acelaşi timp, ca să survină o schimbare în ritmul istoriei noastre.

Faptul că acum se pregăteşte un adevărat nou plan Marshall pentru România, vai! cu atâta întârziere, este un semn bun. Poate că în felul acesta ni se va da bobârnacul necesar pentru a urni dintr-o inerţie a stagnării societatea românească. Eu nu sunt un pesimist, de felul meu, deşi adineaori spuneam că mizantropia, neîncrederea în oameni, mă poate face, uneori, să cad într-un pesimism aproape negru. Nu sunt atât de disperat, dar am momente de totală derută, de totală decepţie, atunci când îmi spun: ce se mai poate face cu noi, odată ce noi înşine nu punem mîna şi umărul ca să ne schimbăm.

Fără îndoială, politica este un lucru, care cere timp, dar noi cheltuim prea mult timp, pentru a realiza nişte obiective, care ni s-au impus, deja, de ani de zile ca fiind strict necesare. Totuşi, stau în faţa noastră, aş zice, ca un fel de orizont - cu cât te apropii de el, cu atât se îndepărtează de tine, sau rămâne mereu la aceeaşi distanţă. Aşa ceva nu este posibil în politică, pentru că aşa ceva anulează, ca să întrebuinţez o expresie mai dură, pur şi simplu simţul nostru istoric. Se pare că nu-l avem.

Radu Călin Cristea: În aşteptarea unor planuri - Marshall, în aşteptarea americanilor, în aşteptarea unor soluţii providenţiale, să ne mulţumim, deocamdată, cu ceea ce avem şi anume, să spunem, cu elita românească. E aproape un truism faptul că în momente de cumpănă, în momente de criză, în momente de derută, de vacuum istoric, elitele sunt acelea care intervin şi care tractează societatea românească. Să ne amintim, domnule Doinaş, cînd în primul proces profund, serios, de occidentalizare al României din secolul trecut, rolul jucat de elită a fost unul decisiv şi o mână de oameni au împins efectiv România spre Europa, luptând cu inerţiile, cu prejudecăţile vremii, unele, poate, mult mai rele, de fapt, decât acelea, cu care ne confruntăm astăzi.

Reprezentaţi elita românească. Poate că inutil este să mai spun şi de ce imi fac, totuşi, această minimă datorie – sunteţi un calsic, har Domnului, în viaţă şi putere al literaturii noastre. Aţi fost în perioada Mircea Dinescu, preşedinte de onoare al Uniunii scriitorilor, sunteţi academician, sunteţi redactorul şef al „Secolului XX”, deja al „Secolului XXI”, aţi intrat în jocul politicii şi, oarecum, aţi invitat să deschid acest dosar al biografiei Dumneavoastre, participând la experimentul, l-aş numi, Partidul Alianţei Civice, numărându-vă acum prin fruntaţii Partidului Naţional-Liberal. Pentru că vorbim de elită, Ştefan Augustin Doinaş, cât de satisfăcuţi sunteţi de serviciul actualei elite româneşti, culturale, politice, să-i spunem: elite, la acest proces, de astă dată, de reoccidentalizare a României?


Ştefan Augustin Doinaş
: „Cred că nu despre cât de eficace, cât de activă, cât de bine orientată este elita noastră, ar trebui să vorbim, ci despre felul în care elita, valorile ei, se reflectă în conştiiţa poporului român. Elita românească există, fără îndoială. Dar ea, care trebuie să reprezinte o forţă, este exact acea forţă, despre care Havel spunea că este forţa celor lipsiţi de forţă, sau puterea celor lipsiţi de putere.

Fenomenul cel mai descurajant, cel mai alarmant care se poate constata în legătură cu elitele româneşti, este hemoragia de inteligenţă, pe care o îndură Ţara Românească. Tineretul nostru, cei mai bine dotaţi dintre tinerii noştri, pentru că nu găsesc teren de manifestare şi de realizare a valorilor ce le sunt specifice, nu pot să-şi împlinească destinul propriu în România, fug peste hotare. Există alte societăţi, mult mai receptive la valorile pe care le avem noi, decât noi înşine. Or, aceasta este exclusiv o dramă a elitelor.

Când elitele nu-şi găsesc teren de manifestare în propria ţară, în sânul poporului care le-a născut, este un semn dintre cele mai jalnice, dintre cele mai alarmante. Sigur că da, avem foarte mulţi oameni de valoare, dar ce forţă au aceşti oameni de valoare, când ideile lor, concepţiile lor, viziunile lor, planurile lor, proiectele lor nu găsesc teren de împlinire în Ţara Românească. Trebuie oare ca tinerii noştri cei mai dotaţi să-şi găsească realizarea, să-şi afle împlinirea destinului lor în altă parte decât în România? Iată de ce o întreagă politică oficială faţă de noile generaţii ar trebui să sufere o modificare esenţială.

Pe vremuri De Gaulle a spus că esenţa politicii depinde, în mare măsură, de esenţa învăţământului, care se face într-o anumită ţară. Eu cred că nişte modificări radicale în societatea noastră nu se vor putea obţine decât atunci, când încă de pe băncile şcolii tânărul va fi educat, instruit într-un anumit fel şi când formarea personalităţii lui va fi favorizată tot timpul, promovată, susţinută, garantată de nişte instituţii, care după aceea, după ce el va termina şcoala, vor fi în stare să-l şi plaseze la locul potrivit. Fără această radicală modificare în învăţământul nostru, ziua de mîine...care, zicem în general ne aşteaptă – care, de fapt, nu ne aşteaptă, pentru că fuge cu viteza, pe care o cunoaştem, a timpului...; ziua de mîine nu se arată ca o perspectivă încurajatoare pentru noi.

Radu Călin Cristea: Constat, Ştefan Augustin Doinaş, cu mâhnire, că ne-a rămas puţin timp pentru a discuta despre cultura în tranziţie. Poate că întrebarea următoarea ne va ajuta, într-un fel, să comprimăm viziunea Dumneavoastră asupra ceea ce s-a întâmplat cu cultura românească în acest deceniu de postcomunism. Ne aflăm în Anul Eminescu. S-au iscat destule controverse în jurul lui Eminescu. Mai ales, după ce o publicaţie mai liberală, sau foarte liberală în spirit şi câţiva tineri scriitori, animaţi de o vizibilă fervoare a contestării oricăror modele, l-au coborât pe Eminescu de pe soclu şi au propus o altă lectură a lui. Una, susţin dânşii, modernă, fără complexe, fără mitologizări fastidioase. Un Eminescu reciclat printr-o grilă lipsită de anumite prejudecăţi, indusă în special de o critică universitară, e drept, uneori cam obosită şi bătrânicioasă. Doinaş, cărui Eminescu vă închinaţi Dumneavoastră?

Ştefan Augustin Doinaş: „Eu mă închin unui singur Eminescu. De altfel, nu există deât unul singur – Poetul Naţional. Acela, care, asemenea unui paratrăsnet, atrage asupra sa toate manifestările de ură, de bucurie, de decepţie, se scârbă, de revoltă, care pot să izbucnească în sufletul nostru. Pentru că în toate aceste manifestări, dincolo de stratul lor superficial, trebuie să vedem năzuinţa spre un anume ideal.

Eminescu reprezintă acest ideal, ca un fel de schiţă a viitorului, a destinului nostru. El este, în clipa de faţă, nu coborât de pe soclu, ci scuipat şi batjocorit, ca să zic aşa. Dar noi trebuie să înţelegem că valoarea unui adevărat poet naţional, viaţa sa postumă, popularitatea sa nu poate să nu aibă asemenea eclipse de glorie şi că stă în firea, în calitatea, în structura, în destinul unui poet naţional să fie în aceeaşi măsură criticat, în care este elogiat şi glorificat. Să ne uităm la alte popoare.

Goethe, la 250 de ani, tocmai acuma în Germania se bucură de o similară apreciere dulce-amăruie. Victor Hugo a fost, de nu ştiu cât timp, recunoscut drept cel mai mare poet francez cu o strâmbătură, care aducea mai mult a contestaţie. Aş putea, eventual, să citez şi alte nume de poeţi reprezentativi, care au suferit acelaş tratament din partea posterităţii. Pentru mine Poetul Naţional este o statuie, care rămâne măsură a rectitudinii noastre, indiferent de intemperiile, care se abat peste ea şi indiferent de faptul, că păsările o salută, aşezându-se pe creştetul ei şi scoţând ţipete de bucurie, sau decorând-o cu un găinaţ.

Nu se poate ca un poet naţional să nu îndure această meteorologie a postumităţii. El este tot timpul chemat să dispară sub un anumit orizont şi să reapară la alt orizont şi eu cred că astăzi cu Eminescu se petrece acelaşi lucru. A contesta, aşa cum este contestat astăzi Eminescu, înseamnă a întreţine pe mai departe gloria lui şi a dovedi tocmai faptul acesta, că modelul Eminescu este de neînlăturat, chiar dacă, uneori, ne raportăm negativ la el. Eu cred în Eminescu şi singurul meu regret este că, deocamdată, sunt obligat să spun că Eminescu este singurul nostru Poet Naţional.

Poate că nu peste mult timp vom avea încă unul, sau încă o altă figură reprezentativă pentru geniul românesc, asemănătoare sau comparabilă cu Eminescu. La sfârşitul biografiei, pe care i-a consacrat-o, G.Călinescu spune acele cuvinte extraordinare, avertizându-ne asupra timpului, nu putem preciza cât, care va trece, până când alt geniu, similar lui Eminescu, va apărea pe plaiurile noastre.

Radu Călin Cristea: Dacă aţi asociaţia tranziţia românească cu anume imagine literară, din literatura românească sau din acea universală, la ce v-aţi gândi, în primul şi în primul rând?


Ştefan Augustin Doinaş
: „Exclusiv la traversarea unui spaţiu de încercare. Or, singurul spaţiu, singurul spaţiu celebru, singurul spaţiu admis de toată lumea de încercare, este cel pe care l-a zugrăvit Dante - între infern şi paradis. Noi traversăm un purgatoriu, am ieşit dintr-un infern, dar încă nu am ajuns la intrarea într-un paradis. Poate că nu vom ajunge niciodată, poate că paradisul este pur şi simplu un orizont, care se depărtează cu cât ne apropiem de el. Am mai folosit această imagine, dar altă comparaţie nu găsesc. Nu găsesc altă comparaţie, tocmai pentru că am insistat în definirea acestei tranziţii asupra unei realităţi de ordin interior, asupra acelei mentalităţi, care trebuie să se schimbe în noi. Or, această radicală schimbare nu permite o altă asemănare, decât aceea cu purgatoriul.

Va trebui să ne curăţim de reziduurile unei existenţe, care ne-a fost viciată de diverse orori. O demonie a istoriei a trecut peste noi şi umbrele acelor demoni încă persistă în sufletul nostru. Eu, totuşi, sper că vom avea puterea să ne eliberăm de sub tirania lor, pentru că, deocamdată, nu putem vorbi despre altceva, decât tot despre o tiranie a acestei mentalităţi care ne împedică să fim noi înşine şi care ne împedică, în acelaşi timp, să dăm la suprafaţă, să punem în faţa noastră, să impunem în ochii altora adevăratele noastre valori, care există, fără îndoială.

Radu Călin Cristea: Ştefan Augustin Doinaş vă mulţumesc pentru participare la această discuţie.
XS
SM
MD
LG