Linkuri accesibilitate

„Exista însă în fosta dictatură ceauşistă o puternică cultură politică a autoritarismului şi naţional comunismului agresiv, care se prelungesc viguros până azi”.



3 martie 2000

Actualitatea românească. (Comentator: Emil Hurezeanu)

Democraţia românească, între tranziţie şi consolidare.

Dacă înainte Statele Unite erau pe primul loc cu studiile politice despre transformarea statului, de la dictatură la democraţie, recent în Germania au apărut două cărţi importante ale politologului Wolfgang Merkel: „Transformarea de sistem: O introducere în teoria şi cercetarea empirică a tranziţiei” şi „De la dictatură la democraţie: transformări, condiţiile succesului şi căile dezvoltării”.

Cărţile tratează studii de caz privind transformările din aşa-zisul al doilea val al democratizării, Germania, Italia, Japonia, apoi din al treilea val, sud european, Grecia, Spania, Portugalia, dar şi din europa răsăriteană, Polonia, Cehoslovacia, RDG, ţările baltice. România nu face parte decât incidental din analizele acestea.

Se consideră trei faze distincte în evoluţia unui stat în tranziţie: faza sfârşitului fostului regim, a doua, cea a tranziţiei, sau a instituţionalizării, şi a treia, a consolidării. Specialiştii consideră că faza prăbuşirii fostului regim comunist în cazul est-europenilor a fost încheiată de mult.

În România însă, constată Emil Hurezeanu, „ea e în plină resuscitare”. Mesajul disperat de la sfârşitul săptămânii, al şefului statului, Emil Constantinescu, care se consideră după trei ani de preşedinţie învinsul comuniştilor şi securiştilor pripăşiţi în PDSR şi PRM este un indiciu. „Vechiul regim comunist s-a reciclat în România, la fel ca în alte state foste comuniste: în afaceri şi opoziţie democratică. Exista însă în fosta dictatură ceauşistă o puternică cultură politică a autoritarismului şi naţional comunismului agresiv, care se prelungesc viguros până azi” – constată Hurezeanu.

„Instituţiile puterii sunt încă populate de foştii funcţionari ai comunismului”. „Cultura politică a României, după 10 ani de democratizare, este încă ceauşistă”. Fazele instituţionalizării şi consolidării au coexistat cu faza unei involuţii lente a statului autoritar dictatorial. Ezitările în disolutia celui din urmă au însemnat blocajul major în calea creării noilor instituţii democratice .

„România rămâne cazul atipic al post-comunismului central est-european. Instituţionalizarea şi consolidarea democraţiei coexistă cu o perioadă de reînflorire a structurilor şi gesticulaţiei naţional comuniste”.

Analizele din cărţile mai sus menţionate discută şi posibilităţile obiective ale democratizării. Există cinci criterii în acest sens. Acestea se referă la: o evoluţie economică, cel puţin potenţial pozitivă; o mijlocire funcţională între stat şi cetăţeni, prin partidele politice, grupurile de interes şi mediile de informare; o societate civilă solidă; un teritoriu statal, bine consolidat, cu o politică integrativă şi nu de marginalizare a minorităţilor, având o ordine constituţională unanim acceptată şi instituţii ale statului, stabile şi efective; legitimitatea prin sprijinul cetăţenesc.

Cât priveşte România prin prisma acestor criterii, evoluţia economică a devenit mai promiţătoare, dar nu şi funcţională. Apoi „între stat şi cetăţeni s-a creat o falie. Partidele politice, grupurile de interese, şi mediile de informare se află într-un divorţ ameninţător cu realitatea cetăţenilor. (...) Statul şi cetăţeanul sunt mai exact ostaticii intermediarilor abuzivi ai democraţiei”.

Societatea civilă este fragilă şi polarizată. „Zona liberă de societate politică nu s-a format încă în societatea civilă, decât insular şi scrâşnit”. Teritoriul statal, deşi consolidat, este „încă obiectul unor politici semi-democratice, frustrate sau provocatoare. (...) Problema minorităţilor există în continuare atâta vreme cât drepturile acestora deşi instituţionalizate, sunt încă obiectul unor programe politice extremiste”.

Cât priveşte ultimul criteriu, legitimitatea prin sprijinul cetăţenesc, în România, „cetăţeanul obişnuit şi majoritar este nostalgicul statului şi liderului providenţial de tip autoritar şi e gata, potrivit sondajelor, să-şi limiteze libertatea democratică de dragul avantajelor economice, sau, şi mai grav, în numele unor promisiuni iresponsabile privind bunăstarea”.

Conform analizelor din recentele cărţi publicate în Germania, unul din marile pericole în procesul de consolidare democratică este procesul de eroziune a executivului liber ales, pentru că uneori acesta îşi poate transforma mandatul într-un exerciţiu arbitrar, democraţiile ajungând astfel să se vadă conduse de autocraţi.

Acesta este şi cazul României unde perioada 1990-1996 probează un exerciţiu prezidenţial de acest tip. Manifestări similare, mult mai reduse însă, au existat şi în prestaţia prezidenţială de după 1996. „Voluntarismul anti-democratic prezidenţial se va putea prezenta în forţă şi după noiembrie 2000”.
XS
SM
MD
LG