Linkuri accesibilitate

Slăbiciunea moldovenilor pentru tot felul de eufemisme şi eschive „strategice”

Ieri, 2 martie, în Republica Moldova au fost comemorate victimele războiului din Transnistria. Au avut loc ceremonii oficiale, depuneri de flori la Chişinău şi în alte localităţi, s-au rostit discursuri emoţionate şi jurăminte solemne. Un stat, o comunitate umană – oricâte comentarii acide pe marginea „patimii festiviste” ar face unele spirite sceptice sau nonconformiste – simte nevoia unor „ritualuri de legitimare”: ele se pun în scenă de dragul celor vii, chiar dacă sunt invocaţi, în primul rând, cei trecuţi în nefiinţă. Aşa procedează foştii Aliaţi din coaliţia antihitleristă – actualii aliaţi din NATO şi Uniunea Europeană – atunci când sărbătoresc, bunăoară, aniversarea debarcării în Normandia din 6 iunie 1944. De ce n-ar organiza nişte evenimente simbolice o mică ţară post-colonială, a cărei identitate naţională a rămas obiectul unor acute controverse şi o temă obsesivă a campaniilor electorale?

Această „zi a memoriei” ne oferă însă prilejul de a chestiona în acelaşi timp clişeele de limbaj şi inerţiile mentale care mai persistă în conştiinţa publică şi în discursurile politicienilor. Spre exemplu, în jurnalul de ştiri de ieri, de la ora 19.00, de la televiziunea publică, difuzat în limba rusă, reporterii au făcut abuz de sintagma „eroii căzuţi pentru apărarea independenţei şi integrităţii teritoriale a Republicii Moldova”, dar nimeni nu a spus cine a tras în noi în războiul de pe Nistru din primăvara-vara anului 1992. Reportajele filmate de la ceremoniile din 2 martie au fost atent „periate” de aluzii la Federaţia Rusă sau la Armata a 14-a, dislocată la Tighina şi Tiraspol, la vremea respectivă. Sub numele „gardişti” se puteau ascunde oricine, de la marţieni până la teroriştii Al-Qaeda, iar „cazacii” care i-au susţinut pe „separatişti” (un alt termen obscur) păreau să fi fost transferaţi direct din romanele despre hatmanul Bogdan Hmelniţki. Totuşi, cine a fost inamicul, cu cine au luptat voluntarii şi trupele de poliţie moldoveneşti acum 18 ani?

Există până azi o ciudată jenă în Republica Moldova de a spune lucrurilor pe nume, o slăbiciune pentru tot felul de eufemisme şi eschive „strategice”. Parcă am fi români şi parcă n-am fi, parcă am fi independenţi şi parcă nu, parcă ar fi fost un „război” cu Rusia şi parcă s-ar fi consemnat doar un minor „conflict armat” cu rebelii de la Tiraspol. Au rămas neelucidate o serie de chestiuni legate de modul iresponsabil sau incompetent în care s-au manifestat autorităţile de la Chişinău, inclusiv conducerea de vârf de atunci, pe durata operaţiunilor militare. Tineri recruţi neinstruiţi şi prost înarmaţi au fost băgaţi în focul ucigător de la Corjova şi Tighina. Mărturii zguduitoare în acest sens, preluate pe Internet, s-au făcut auzite la comemorările de ieri. Există un sentiment unanim de amărăciune legat de indiferenţa sau chiar ostilitatea autorităţilor faţă de foştii combatanţi, faţă de complicatele lor probleme sociale. Acest dezinteres oficial are o explicaţie simplă: „valorile” pentru care s-au sacrificat ostaşii moldoveni n-au prea adus voturi în ultimul deceniu. Simpla prezenţă a foştilor voluntari ai războiului din Transnistria deranjează vălul tăcerii şi al complicităţii care s-a aşternut între diversele interese de putere şi de afaceri (oneroase) de o parte şi alta a Nistrului. Azi, după schimbarea din 29 iulie, lucrurile sunt rostite cu ceva mai mult aplomb, dar tot cu o reţinere psihanalizabilă. E prea fragilă „armonia” în interiorul alianţei de guvernământ şi prea „şubrezi”, prea „bolnavi” nervii Rusiei, cea care are un cuvânt greu de spus în rezolvarea unui conflict declanşat şi sponsorizat tot de ea.

Sigur că un consens naţional nu e un lucru uşor de realizat. E nevoie de multă înţelepciune şi stăpânire de sine. Uneori, însă, vorba lui Marin Preda, timpul nu mai are răbdare. Atitudinea faţă de războiul din Transnistria de-acum 18 ani face parte din penibila colecţie de incertitudini şi ezitări care împiedică acest stat să evolueze spre un nivel superior de civilizaţie şi democraţie. Moldova nu poate să rămână eterna ostatică a unei probleme geopolitice care o depăşeşte, nu poate asuma jumătăţile de măsură şi exprimarea eufemistică drept singurul său mod de a „trece” prin istorie, dacă vrea, cu adevărat, să ofere copiilor săi un viitor mai demn şi un sentiment autentic al patriotismului.
XS
SM
MD
LG