Linkuri accesibilitate

Jurnal săptămînal semnat de Valeriu Turea

Valeriu Turea s-a nascut la 6 octombrie 1951 in satul Rososeni, regiunea Cernauti. A absolvit USM in 1974, facultatea filologie/ specializare jurnalistica. A activat la Moldova Socialista, Tinerimea Moldovei, Orizontul, Scanteia Leninista. Din noiembrie 1991 angajat la MAE. Ministru consilier la ambasada R. Moldova la Bucuresti, consilier la ambasada R. Moldova in Varsovia. Purtator de cuvant la MAEIE.

Luni

De câteva zile îmi deschid agenda telefonică la litera „G”, întind mâna spre receptor, dar aşa şi nu-mi ajunge curaj să-l sun pe Alexandru Gromov. Pe bătrânul cărturar Alexandru Gromov, care de câţiva ani buni s-a retras discret în singurătate, suferind şi neputincios.

Recunosc că nu aş vrea să auda aceste mărturisiri. Parcă-l văd că s-ar ridica în oase şi m-ar privi mânios: „Eu, neputincios? Ce tembelism!” Ar cădea, apoi, cu capul pe pernă, epuizat ca după nişte munci sisifice, şi mi-ar zice oarecum împăcat: „Căţea mare viaţa asta…”

Mă rog de sănătatea acestui om învăţat care este Alexandru Gromov, dar ştiu că-i bătrân, şi bătrâneţea nu este neapărat perioada de glorie voinicească a omului. Mă întreb oare ce o mai fi rămas din râsetul lui nestăvilit, zgomotos, cu o nebună plăcere de a trăi normal. Pe timpuri, la masa lui de la revista „Moldova” - „pajiştea verde”, cum o numea drăgăstos – au făcut şcoală bună mulţi dintre voinicii de frunte ai literelor de la noi.

Apucasem şi eu să pasc pe „pajiştea verde”. Descopeream un Gromov cu totul deosebit: în zile de duminică, ne organiza periple de neuitat pe la bisericile din Chişinău, povestindu-ne despre fiecare din ele detalii pe care nu le-am mai citit sau auzit. Era perioada ateismului agresiv şi vulgar, nu prea ne dădeam seama de unde atâta evlavie în gesturile lui, dar pe urmă aveam să înţelegem că se ruga întru iertarea păcatelor, ale lui şi ale noastre, deoarece aceste excursii de înaltă ţinută spirituală continuau logic într-un restaurant de calitate, unde petreceam până spre dimineaţa, din contul generozităţii maestrului, noi cântând de-ale noastre, iar el interpretând în limba originalului imnurile tuturor statelor europene.

Necazuri, mofturi politice şi alte marafeturi provinciale – cât de ridicole pe lângă o tristeţe adevărată: cărturarul, bătrânul cărturar Alexandru Gromov nu mai scrie…

Marţi

Aştept să se facă timp frumos, adică să se înturească – de la Turea, fireşte… Nu impun nimănui acest verb pe care n-o să-l găsiţi în dicţionarele de neologisme, dar nici nu las pe nimeni să mi-l scoată din vocabular. O mică slăbiciune, dacă mi se permite. Deci, aştept să se înturească, să vină ziua de luni, 1 martie, şi să-mi văd amicii cum merg cu pieptul înfoiat şi cu buchete de flori să-şi felicite mândrele. Fericire planetară, ce mai… Dar aş vrea să-i întreb: ia spuneţi-mi, voinicilor, la mai mult ne-ar ajunge curajul? Bunăoară, să renunţăm la iluzoria noastră superioritate, care chiar şi-n gramatică îşi face de cap. Judecaţi şi dumneavoastră: când apar în scenă minunaţii interpreţi Irina şi Anatol Bivol – aţi reţinut cum sunt prezentaţi? „Fraţii Irina şi Anatol Bivol!” De ce nu „Surorile Irina şi Anatol Bivol!”? Când văd o asemenea nedreptate sfâşietoare, mai că-mi vine să ader şi eu la mişcarea feministelor.

Miercuri

Constat cu un sentiment greu de definit că mi-au trebuit câteva decenii ca să mă apropii de Hermann Hesse. Abia acum m-am apucat să citesc „Jocul cu mărgele de sticlă”. În subconştient, am fost victima unei propagande neghioabe, care făcea nu ştiu ce conexiuni între Hesse şi nazismul german. Nu-mi dau seama dacă trebuie să regret că m-am apucat abia acum să citesc această carte fundamentală. Mai degrabă invers, căci am un mare avantaj: citesc cartea în paralel cu fecioru-meu. Tot aşa, împreună, i-am citit pe Marquez, Llosa, Bulgakov, Caragiale (chiar dacă eu dădusem şi mai înainte prin grădinile dumnealor). Un liant între tată şi fiu care chiar că nu are preţ într-o lume când devenim tot mai singuri şi mai înstrăinaţi.

… La carte, neamule, la carte. Acolo e mântuirea noastră.

Joi

Lucruri triste… Un bun prieten îmi povestea cât de dezolat era un coleg de-al nostru dintr-o ambasadă, care, avându-l musafir, l-a invitat la un restaurant să-l servească cu clătite cu icre negre, dar rămăseseră numai din cele cu icre roşii. Ce dezamăgire abisală! Îmi amintesc de o călătorie în Estonia, anul trecut, când stăteam de vorbă cu consilierul Preşedintelui estonian şi când l-am întrebat ce mai face şeful statului, ne-a răspuns: „Umblă trist de câteva zile”. Cred că ceva nu prea merge în regat, mi-am zis în sinea mea, dar explicaţia era neaşteptată: serviciul patrimoniu i-a interzis Preşedintelui să-şi tragă fir pentru internet în palatul prezidenţial pe motiv că edificiul face parte din patrimoniul cultural al ţării şi chiar o mică găurică în perete i-ar afecta integritatea! Greu de înţeles şi balticii ăştia! Problema s-ar fi putut rezolva printr-un pumn trântit în masă sau concedierea zelosului funcţionar. Afară, mama voastră!

Vineri

Ce ruşine am mai tras, ce umilinţă! Mă sună nevastă-mea şi mă întreabă: „Azi nu vii mai devreme acasă?” Întrebarea nu mă surprinde dată fiind frecvenţa invariabilă cu care mi-i adresată. Ceea ce mă pune în gardă este tandreţea ispititoare şi suspectă din voce. „Chiar nu ştii ce zi e astăzi?” Mamă dragă, se surpă cerurile, seacă izvoarele, se ofileşte luna… Credeam că numai în bancuri există soţi care uită de ziua nunţii lor. Ii povestesc „această întâmplare tristă”, cum zice poetul, unei prietene şi ea izbucneşte în râs: „Uite, din cauza asta nici nu vreau să mă mărit”. Încerc să-mi iau revanşa de ziua adoratei, dar o nelinişte pune stăpânire pe mine: 29 februarie, o dată la patru ani. Vezi să nu confunzi anii!
XS
SM
MD
LG