Deși reabilitați acum 20 de ani, deportații sunt în continuare discriminați

Numărul exact al basarabenilor care au avut de suferit de pe urma deportărilor nu este cunoscut, cercetătorii însă operează cu date de ordinul a sute de mii de persoane deportate între 1940 şi 1953.

După revenirea la baştină aceste persoane au continuat să fie considerate duşmani ai poporului. Abia în anul 1989 deportaţii au fost recunoscuţi drept victime ale represiunilor politice. De atunci legea privind reabilitarea foştilor deportaţi e într-o continuă modificare, iar cei mai mulţi dintre deportaţii rămaşi în viaţă nu şi-au putut recupera averea confiscată sau au primit doar nişte despăgubiri derizorii.

Victimele represiunilor politice acuză autorităţile de faptul că au adoptat o lege nefuncţională şi discriminatorie. Ca să-şi recapete bunurile expropriate deportaţii rămaşi în viaţă, si cu atit mai mult mostenitorii acestora, sînt nevoiţi să facă faţă unei proceduri de recuperare foarte anevoiase. Cel mai greu e să obţină actele de confiscare sau naţionalizare a bunurilor şi certificatul de moştenitor. Arhivarii spun că asemenea acte lipsesc în arhive, în parte deoarece regimul sovietic nu a eliberat certificate de confiscare a averii.

Cei care reuşesc într-un tîrziu să adune toate actele sînt copleşiţi de calvarul instanţelor de judecată, spune Valentina Sturza, preşedinta Asociaţiei foştilor deportaţi şi deţinuţi politici: Eu zece ani de zile de-acuma umblu pe drumuri. La prima instanţă din Hînceşti, că noi sîntem de-acolo, pe urmă ajung la Curtea de Apel, de la Curtea de Apel la Curtea Supremă şi iarăşi înapoi la prima instanţă şi tot aşa. Zeci de oameni care umblă pe drumuri iată zeci de ani şi absolut nimica nu se rezolvă.

Valentina Sturza spune că autoritatile au complicat procedurile in mod deliberat, pentru a nu prejudicia bugetul statului. Iar în cazurile în care instanţele hotărăsc totuşi plata despăgubirilor, acestea nu acoperă nici pe departe valoarea averilor pierdute.

Lucrurile au intrat şi mai mult în impas, spune Valentina Sturza, după modificarea legii despre reabilitarea deportaţilor, modificare care trecea pe seama autorităţilor locale plata despăgubirilor: Este o lege care n-o să funcţioneze. De unde să ieie bugetele locale bani dacă ei n-au pentru reparaţia unei şcoli, unei grădiniţe, dacă lor nu li se alocă banii ăştia pentru restituirea averii.

Puţinii bani care au ajuns totuşi în bugetele raionale înainte de alegerile din anul trecut au fost de ajuns doar pentru a despagubi doar pe unii reclamanti care au avut averi mai modeste. În cazurile în care sînt solicitate despăgubiri de milioane de lei, este evident că autorităţile locale nu vor putea să-şi asume această povară, spune Valentina Sturza.

Cea mai mare nedreptate pe care o trăiesc foştii deportaţi, după cum spune Valentina Sturza, este că instanţele naţionale refuză să le recunoască dreptul la compensaţii pentru suferinţele la care au fost supuşi şi ale căror consecinţe le suportă pînă în prezent. Legea prevede doar repararea prejudiciului material, nu şi a celui moral. Victimele represiunilor politice se simt în continuare discriminate şi nedreptăţite. Foştii deportaţi, spune Valentina Sturza, au fost lipsiţi şi de compensaţiile pe care le primeau adineauri, în timp ce veteranilor de război li se plătesc în continuare pensii mărite. Preşedinta Asociaţiei deportaţilor consideră că o parte din despăgubiri ar trebui să fie plătite de Federaţia Rusă şi i-a scris chiar şi lui Putin, dar, pînă la urmă, Valentina Sturza consimte că asemenea iniţiativă trebuie negociată la nivel de Guverne.




Ştefan Urîtu, consilierul preşedintelui Mihai Ghimpu şi fost preşedinte al Comitetului Helsinki pentru Drepturile Omului din Moldova, care a militat pentru recunoaşterea dreptului la despăgubire morală a deportaţilor, susţine că în cazul acestora este vorba de o inechitate socială. Ştefan Urîtu speră ca acele cazuri ale foştilor deportaţi care ajung la CEDO, inclusiv cel al lui Nicolae Negară expediat de Comitetul Helsinki din Moldova, să stimuleze voinţa politică a guvernanţilor să recunoască şi să compenseze dreptul la despăgubiri morale al deportaţilor. Odată recunoscut acest drept, Parlamentul ar avea mai multă credibilitate azi în faţa victimelor şi a urmaşilor acestora, dar şi în faţa comunităţii internaţionale.

Ştefan Urîtu: Spun aceasta pentru că noi, toată societatea, de fapt prin asemenea cazuri ne educăm. Da, parcă n-ar fi echitabil ca noi, generaţia de azi, să plătim pentru suferinţele unora şi pentru crimele altora faţă de acei oameni care au avut de suferit. Însă, pe de altă parte, noi plătim pentru ca să ne învăţăm să fim prudenţi atunci cînd drepturile se încalcă faţă de cineva, să nu fim indiferenţi, să cerem, să ştim că asta este azi cu unul, mîine cu altul.

Aşa se face că după aproape 20 de ani de la adoptarea legii care îi reabilita pe deportaţi, aceştia sînt în continuare discriminaţi şi aşteaptă să fie emise, a cîta oară, alte acte ce ar stabili un mecanism viabil şi eficace de despăgubire şi reabilitare deplină.