Linkuri accesibilitate

(Fără alt comentariu – mai degrabă în aşteptarea comentariilor Domniilor Voastre – vă propun un fragment de roman ce abordează o chestiune „la ordinea de zi”)

Abia dacă au ieşit din casă, că Realitatea îi şi luă în primire, sărindu-le în faţă şi dînd prietenos din coadă. Numele căţelei, luată astfel în stăpînire fără ca să-şi ceară voie de la nimeni, exprima atît calitatea ei trecută, cu litere de-o şchioapă, pe suport material şi afişată la intrarea în curte – „ВО ДВОРЕ ЗЛАЯ СОБАКА” –, cît şi variaţiile cantitative sezoniere ale micii haite ce-o însoţea, 4-5 dulăi în perioada de împerechere, 2-3 ţînci după. Greu de spus de ce se legase anume de ei – şi alţi copii de vîrsta lor se grăbeau, la ora aceea, la şcoală –, dacă nu cumva chiar fraţii şi-au făcut-o tovarăş de joacă, pe potriva lor. În Ch-ău, cîinii de soi răspundeau la comenzi ruseşti, pe cînd maidanezii lor puteau fi strigaţi ca la ţară: „Nea! Nea! Nea[mul nevoii]!” Ţara însăşi se chema, la origini, după numele unei căţele; nu i-ar fi putrezit oasele cui au dat-o... la cîini! Dintr-o curte-n alta, cotind-o din strada Armenească pe 25 Octombrie şi traversînd strada Kotovski puţin mai jos de magazinul „Вина Молдавии”, pentru a ieşi pe bulevardul Lenin prin 28 Iunie, Realitatea îşi îngroşa rîndurile, astfel încît, odată ajunşi în faţa şcolii nr. 1, fraţii avură senzaţia, indusă de lectura Colţ-ului alb, în cazul ăluia mai mare, că tocmai coboară dintr-o sanie trasă de cîini, chit că erau în luna mai. Sigur, ar fi putut urca pe Armenească pînă pe Lenin şi de acolo s-o ţină tot înainte în linie dreaptă pînă pe Puşkin, dar atunci nu s-ar fi ales cu această escortă de strînsură ce li se gudura la picioare şi care-şi lua acum rămas bun de la dînşii. Faptul că cineva asculta de ei, fie şi cu preţul a două sandviciuri cu cîrnat pe care nu mai ajungeau să le mănînce la recreaţia mare, trebuie că le ridica moralul, chiar dacă nu o dată fură întîmpinaţi cu: „Дворняжки они и есть дворняжки!” Nu-i mai puţin adevărat că nimeni dintre colegii de clasă nu ar fi fost în stare să înşire, pe foaia în pătrăţele a secorului Centru, o frază cap-coadă cu o duzină de predicate patrupede la mîna a două subiecte, unul într-a cincea, altul într-a treia. De n-ar fi fost reacţia instructoarei de pionieri a şcolii, prin cumul învăţătoare de limbă şi literatură moldovenească cu studii la fără frecvenţă: „Dacă-i mai aduceţi o dată, сдам на живодерню!” Model de bilingvism armonios, cuvîntul ieşit din gura tovarăşei învăţătoare: ca şi cum fapta comisă în limba maternă se cerea pedepsită în ruseşte. Şi ei, să nu tac?! „Союз нерушимый.../ cum nu ţi-i ruşine/ c-ai mîncat o coadă de cîine?” În prima clipă nici nu şi-au dat seama ce li se întîmplă, şi dacă instructoarea de pionieri ţipa la ei sau se răstea la toată lumea, care lume tre’ să fi fost tare de ureche; şi abia cînd simţiră cum se sufocă, traşi de cravatele lor roşii pe scări, unde?, lăsînd în urmă cabinetul directoarei de la etajul 2 (degeaba se chema că şcoala lor era cu înclinaţie franceză, numărătoarea etajelor tot a la russe se făcea!), să fi scăpat?!, cancelaria de la 3, nu le venea să creadă, şi făcîndu-li-se vînt în camera pionierească de la 4, întotdeauna gata!, s-au prins că realitatea i-a ajuns din urmă, în chip de haită. Dezlănţuită de-a binelea – i se spunea, pînă şi-n cancelarie, Tacianka7, asta fiindcă nu-i mai tăcea gura –, femeia mitralia cuvintele, în rafale lungi, mai abitir ca Anca lui Ciapaev albgardiştii. La viteza cu care-i executa, metodic şi cu ferma convingere că le dă o lecţie de viaţă, era peste putinţă s-o urmărească. Şi doar cînd îi simţiră mîinile – aceleaşi care i-au îmbrobodit pionieri – cum le deznoadă cravatele roşii, parcă a început să ajungă şi la ei că nu de la patrupedele aduse pînă-n pragul şcolii li se trage, ci de la coada de cîine băgată, pentru rimă, în Imnul de Stat al URSS, şi asta chiar în preajma zilei Pionieriei. Păliră ambii, ca şi cum odată cu mătasea purpurie, tovarăşa instructoare i-ar fi golit de sînge. Se şi vedeau scoşi la careu, asemeni nenorocitelor dintr-a şasea, pe care tot Tacianka le prinsese cum ciocneau ouă roşii (sfinţite!!!) exact în momentul în care coloana lor se vărsa, pe Gogol în jos, în marea de oameni din Piaţa Biruinţei, pentru a defila prin faţa monumentului lui Lenin, de 1 Mai. Gazeta de perete a şcolii le înfăţişa şi astăzi ieşind fiecare dintr-o jumătate de coajă de ou ruşu – păpuşi ruseşti, nu alta –, cu cravatele pioniereşti legate invers la gît, pe post de baveţele. Legenda spunea: „– Pionieri, în numele cauzei lui Lenin şi a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, fiţi gat!/ – Adevărat că gata!” Aşa cum era de aşteptat, fapta instructoarei de pionieri fu lăudată la consiliul pedagogic, doar că, după, majoritatea colegilor i-a întors spatele. Şi acum, cu ce se alegea ea denunţîndu-i?! În tot cazul, nu putea fi acuzată că n-a luat atitudine, în eventualitatea că fraţii au fost auziţi, în hărmălaia de afară. Altminteri, cineva tre’ că le-a pus în gură cuvintele acelea, îi trecu prin cap, mai speriată de ce-a putut ea să înţeleagă decît puştii de ce-a dat dintr-înşii. Şi, înainte să sune la lecţie, se pomeni că-i mustră, mai mult de formă: „Aşa se leagă cravata?!... Ultima dată vă arăt cum...” Odată înnodate la loc, îi salută scurt cu palma la frunte: „Fiţi gata!” Fiecare primi cravata celuilalt, ca şi cum, după ce că erau fraţi de sînge, s-ar fi luat şi fraţi de cruce: „Întotdeauna gata!”

----------

Fragment din romanul Ţesut viu. 10 x 10, în lucru

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG