Nu-mi pică bine sărbătorile – nici măcar Revelionul!!! –, astfel încît acest „v-ar plăcea” făcînd ochi dulci lui „să petreceţi” din ancheta Dilematecii se asociază anevoie cu calendarul, mai cu seamă pentru mine, crescut în anii cînd de 23 Februarie – Ziua Armatei Sovietice – fetele din clasă îi felicitau pe băieţi, iar pe 8 Martie – Ziua Internaţională a Femeii (acum îi ştiu şi numele, Clara Zetkin!) – , băieţii le cadoriseau pe fete (cum însă eram doar 11 băieţi la de două ori pe atîtea fete, fiecăruia îi revenea una la alegere, alta din oficiu). Frică mi-i că îndemnat să aleg un personaj literar cu care să petrec o sărbătoare pe care n-o înţeleg, la o dată fixată dinainte de altcineva (ah! cu totul altceva sunt „însemnate cu roşu,/ sărbătorile calendaristice ale iubirii lor: adevărat a-nviat!”), risc să „oficiez” un ritual, mai puţin să celebrez iubirea ca atare. În plus, s-ar putea să păţesc asemeni trubadurilor care ridicau în slăvi Preafrumoasa Doamnă, dar de dus se duceau la dame (la singular cu majusculă prima, la plural cu literă mică cele din urmă). Cum ar veni: „într-o desăvîrşită împreunăpetrecere” versus „v-ar plăcea să petreceţi”.
Sunt cîteva personaje literare – nu mai mult de o duzină, de la cea mai aleasă a celei ce a născut-o din Cîntarea Cîntărilor la Blimunda din Memorialul mănăstirii al lui Saramago, de pildă, fără a le uita pe femeile fatale ale lui Dostoievski sau pe Margarita lui Bulgakov – cu care m-aş „împreunăpetrece” pe veci; de ce-aş avea nevoie aşadar de un personaj pentru o singură zi (a propos, se ia în calcul şi noaptea?)?! Dacă totuşi se insistă să fac o alegere, rogu-vă s-o căutaţi pe fata din Manuscript-ul inluminat al lui Mircea Ivănescu, după cum ni se înfăţişează :
„de aur – într-o veche legendă a fost părul ei
înconjurîndu-i chipul cu ochi orbi, ca lumina aurie a iatacului
în miniatura unde fecioara-şi înalţă capul privind
către textul care-i continuă, pe coloane cu unciale frumoase, fiinţa
de care îi era, îi este, părul înconjurat...”
(Cum ceva mai jos înţeleg din poem că „a fost/ doar o faţă oarbă, prinsă în aur, o singură dată întorcîndu-se/ în lumină spre tine”, m-aş simţi exact ca-n Zilele regelui, de Filip Florian, după vizita personajul masculin la fata oarbă...)
Sunt cîteva personaje literare – nu mai mult de o duzină, de la cea mai aleasă a celei ce a născut-o din Cîntarea Cîntărilor la Blimunda din Memorialul mănăstirii al lui Saramago, de pildă, fără a le uita pe femeile fatale ale lui Dostoievski sau pe Margarita lui Bulgakov – cu care m-aş „împreunăpetrece” pe veci; de ce-aş avea nevoie aşadar de un personaj pentru o singură zi (a propos, se ia în calcul şi noaptea?)?! Dacă totuşi se insistă să fac o alegere, rogu-vă s-o căutaţi pe fata din Manuscript-ul inluminat al lui Mircea Ivănescu, după cum ni se înfăţişează :
„de aur – într-o veche legendă a fost părul ei
înconjurîndu-i chipul cu ochi orbi, ca lumina aurie a iatacului
în miniatura unde fecioara-şi înalţă capul privind
către textul care-i continuă, pe coloane cu unciale frumoase, fiinţa
de care îi era, îi este, părul înconjurat...”
(Cum ceva mai jos înţeleg din poem că „a fost/ doar o faţă oarbă, prinsă în aur, o singură dată întorcîndu-se/ în lumină spre tine”, m-aş simţi exact ca-n Zilele regelui, de Filip Florian, după vizita personajul masculin la fata oarbă...)