15 februarie 2000
Actualitatea românească. Opinii. Analize. Comentarii. (Moderator: Sorin Șerb; corespondent: Sabina Fati)
Un istoric al negocierilor României cu UE.
Sorin Șerb: Relaţiile României cu Comunitatea Europeană nu au fost mereu destinse. Şeful diplomaţiei române i-a informat pe miniştrii de Externe din cele 15 ţări ale Uniunii Europene şi pe reprezentantul Comisiei Europene că România şi-a propus să devină membru al Uniunii la 1 ianuarie anul 2007.
„România va primi, până la aderare, în fiecare an 600 de milioane de euro, fonduri care se vor concentra pe domeniul agricol, transporturi şi protecţia mediului”, a declarat comisarul european pentru extindere Günter Verheugen. „Uniunea Europeană este satisfăcută de stabilizarea macroeconomică din România şi de soluţiile în cazul copiilor instituţionalizaţi”, a mai spus comisarul european. Sabina Fati face un istoric al traseului străbătut de România până la negocierile de aderare.
Autorităţile de la Bucureşti au semnat încă din 1993 Acordul de asociere la Uniunea Europeană, an în care Consiliul European de la Copenhaga a discutat şi analizat, în mod oficial, posibilitatea ca Uniunea să poată primi noi membri din ţările, care au făcut parte din fostul bloc comunist, după ce, în prealabil, acestea vor fi îndeplinit condiţiile politice şi economice cerute de această instituţie.
Anul 1997 a adus concretizare acestei iniţiative ca urmare a Avizului Comisiei Europene, luându-se atunci decizia întăririi dialogului cu statele asociate la Uniunea Europeană, în acelaşi timp cu analiza individuală a situaţiei fiecăruia dintre acestea. Între 93 şi 97 România nu a făcut paşi concreţi pentru a se apropia de Uniunea Europeană. Singura acţiune în acest sens a fost înţelegerea tacită de la Snagov, prin care partidele şi-au exprimat dorinţa de integrare.
Aşa-numita strategie, adoptată în 1995 la Snagov, avea, însă, doar un caracter enunţiativ, fără a pomeni, într-un fel sau altul, modalităţile de atingere a obiectivelor propuse şi nici termenele în care acestea ar trebui duse la bun sfârşit. Nu exista la vremea respectivă nici un proiect, care să răspundă la întrebarea cum se poate pune în practică ceea ce solicită Uniunea Europeană statelor candidate, adică alinierea legislativă şi o capacitate economică similară cu a ţărilor din clubul european.
Acest lucru însemna, în primul rând, că ţările-membre ale Uniunii sunt în concurenţă directă, fără ca produsele lor să fie păzite de bariere vamale sau de alte recomandări protecţioniste. Până acum, în această cursă de aderare, România a fost nevoită să aplice Acordul de asociere, care operează de la 1 februarie 95 şi care prevede o relaxare graduală a sistemului vamal cu statele europene.
Într-o primă fază, această relaxare a fost mai favorabilă României, pentru că mai mult s-au deschis pieţele ţărilor Uniunii în faţa produselor româneşti, decât invers. Evident, cu timpul aceste măsuri de protecţie dispar, aşa încât în următorii ani piaţa să devină treptat liberă. Astfel, încet-încet, Uniunea Europeană a devenit cel mai important partener economic al României, dar în această relaţie deficitul ţării este în creştere accentuată.
Ce înseamnă acest lucru? Creşterea deficitului comercial cu statele Uniunii demonstrează că România nu este încă pregătită să intri în clubul european, că problema aderării se reduce la modul cum economia românească este sau nu capabilă să se adapteze acestei sfidări. Ultimele rapoarte ale Uniunii Europene apreciază, astfel, că România îndeplineşte criteriile politice, dar întâmpină dificultăţi în macrostabilizarea economiei şi în reformele structurale.
Chiar dacă criticile de acest tip persistă, România a recuperat faţă de guvernarea Văcăroiu deficitul de încredere, fiindcă înainte de alegerile din 96 România era percepută ca o ţară impredictibilă, cu mineriade, cu minorităţi oprimate, cu înalt grad de echivoc în conduita internă şi externă. Reforma în economia reală a fost, însă, tergiversată şi în ultimii ani, iar decizia de la Helsinki, prin care liderii Uniunii au decis să înceapă negocierile de aderare cu România, a fost luată mai ales datorită poziţiei Bucureştiului în perioada conflictului din Kosovo.
Diplomaţia română a fost de la începutul crizei din Iugoslavia până la deznodământul acesteea, fără nici un fel de rezerve, de partea puterilor occidentale. Această poziţie rectilinie a fost răsplătită de liderii europeni la Helsinki, în absenţa reformelor economice, a stabilităţii politice, a relaţiilor încordate cu Fondul Monetar Internaţional. În ultimul raport al Comisiei pentru România, forul european constată creşterea numărului de ordonanţe de Guvern, pe care îl consideră un motiv de preocupare.
Totodată, Comisia apreciază necesară aplicarea unor măsuri suplimentare pentru asigurarea independenţei şi eficienţei sistemului judecătoresc. Alte domenii, care au reţinut atenţia Comisiei, sunt lupta împotriva corupţiei, în cadrul cărora răspunderile şi funcţiile instituţionale trebuie consolidate, şi situaţia romilor, unde Comisia apreciază că s-au înregistrat unele evoluţii pozitive, considerate, însă, insuficiente, Comisia recomandând disponibilizarea unor resurse bugetare adecvate.
Raportul apreciază că România nu poate fi considerată o economie funcţională de piaţă şi că, pe termen mediu, nu este capabilă să facă faţă presiunii concurenţiale şi forţelor pieţei din cadrul Uniunii. Raportul Comisiei Europene pe anul 1999 mai apreciază că dezechilibrele macroeconomice rămân o problemă, iar dificultăţile privind finanţarea au sporit. Documentul constată că România a înregistrat progrese în ceea ce priveşte privatizarea unor mari societăţi comerciale şi în restructurarea şi privatizarea sectorului financiar aparţinând statului, deşi aceste procese au antrenat costuri foarte mari pentru buget. Documentul citat apreciază că diminuarea exporturilor, pe fondul unei masive deprecieri reale a monedei naţionale este îngrijorătoare.
Chiar după ce liderii Uniunii Europene au hotărât să invite România să înceapă negocierile cu Uniunea, oficialii europeni au lăsat să se înţeleagă că autorităţile române vor trebui să depună eforturi constante pentru a reface creşterea economică, şi pentru a spori nivelul de trai, în paralel cu acordarea priorităţii pentru ameliorarea disciplinei financiare şi a restructurării întreprinderilor publice, care provoacă mari pierderi. Dar dincolo de temerile economice, experţii europeni au şi rezerve în privinţa demersurilor legislative, pe care Parlamentul de la Bucureşti ar trebui să le facă, pentru a face faţă standardelor europene.
Punctul slab al dosarului românesc rămâne, însă, capacitatea clasei politice de a face faţă acestor provocări şi de a gestiona procesul, fără sincope majore, astfel încât să depăşească stadiul politicianist al managementului ţării şi să pătrundă în zona promovării aşa-numitei politici previzibile, care să ofere partenerilor garanţii şi încredere în administraţie.
Sabina Fati, Radio Europa Liberă, Bucureşti.
