Linkuri accesibilitate

A pune degetul pe rana „racului”


În ciuda creşterii incidenţei şi morbidităţii, cancerul nu este o boală fatală dacă este depistat în faza incipientă

Valentina Ursu: Doamnelor şi domnilor, bine v-am găsit. De-a lungul anilor oamenii au cheltuit mulţi bani în speranţa că vor găsi un tratament împotriva cancerului şi că vor supravieţui acestei boli cumplite, dar... în zadar. Cancerul continue să facă victime, fără să ţină cont de vârstă, de avere sau de planuri de viitor.

Voce: „Ni-i frică, cum nu, ni-i frică... Cancerul... nu ne gândeam că la vârsta de 50 de ani eu să ajung bolnavă...”
Voce: „Ca racul ce mai ieste? Racul e ca dracul, te vâră în pământ... nu-i leac. El să şie să aibă leac... Babele mai înainte făşeu cu buruiene, cu una, cu alta... da amuia... ori şi babele o murit...”
Voce: „...De la atmosferă... de la sărăşie...”
Voce: „Stres, ăto v tom cisle... nu i pitanie... cac mî pitaemsea, gde mî jiviom, cem mî dîşim, tac scajem...” („...inclusiv stresul... şi desigur, alimentaţia... cum ne alimentăm, unde locuim, cu ce respirăm, cum s-ar spune...”)
Voce: „Pe fond de stress... starea asta care o avem noi acuma...”
Voce: „Lumea-i săracă, lumea n-are ce mânca... şi s-o îmbolnăjit oleacă şi să se ducă la un doctor, de unde? Trebuie mii de ruble...”
Voce: „Poate să fie o cauză foarte mare mediul de viaţă, în care trăim şi, în genere, modul în care fiecare îşi trăieşte viaţa...”
Voce: „Câte nebunii... juvătci... ceea-ceea... mi vina asta... ie se faşe borş, da am auzît de-amu cî dintr-asta sî faşi racul, sî faşi boli... da iupi din şi sî faşi? Tot din nişte prafuri răli... de la băuturî, di la mâncari...”
Voce: „De la stress se începe racul...”
Voce: „...de la tăti nebuniile... emicaţiile este... dă cu odobrenie..., cică, eu dau cu odobrenie grâul ca să crească, da şi acolo crezi cî grâu-îi bun?”
Voce: „Mai depinde şi de vârstă. Ce mai influenţează, asta e şi serviciul medical, acordat la timp. Adică la noi fiecare om ajunge la medic în stadii foarte avansate...”

-------------

Despre cancer, sau cu zâmbetul pe buze împotriva cancerului, vorbim la acest sfârşit de săptămână. Conform statisticilor, în Republica Moldova numărul bolnavilor de cancer se ridică la aproximativ 42 mii de persoane. Cele mai comune forme de cancer sunt cancerul pulmonar şi col rectal, la bărbaţi, şi, respectiv, cancerul de sân, la femei. Pentru un pacient sau rudele sale, aflarea diagnosticului de cancer este un moment devastator. Pare că totul se năruie, se sfârşeşte, nimic nu mai este ca înainte. Treptat, însă, depăşind şocul, pacientul ia o decizie: Va fi încrezător şi va lupta cu boala, sau va alege depresia, retragerea, cedarea în faţa unei astfel de provocări. Europa Liberă a încercat să afle de la mai mulţi oameni, ce cred ei că ar trebui de făcut, când ţi se spune despre un asemena diagnostic.

Voce: „...aflăm că este bolnavă de cancer, în primul rând, trebuie să plece la preot şi să se mărturisească. Fiecare boală este dată omului pentru un păcat oarecare al său. Să se ducă la medic, că medicii îs sloboziţi de Dumnezeu...”

Voce: „Să meargă la medic, să înşerşe... viaţa nu doar sî sfârşeşte aişi... să spere în Dumnezeu... n-aş zişi că gata, s-o terminat că ai cancer... să nu-l ignorăm, cum sînt ignoraţi foarte mulţi... dacă-i bolnav, îl ignorează – că sî nu mă molipsesc şi eu, să nu mă-mbolnăvesc. Ei dacă or ave susţinere, mă gândesc, că ar merge mai departe şi le-ar fi mai uşor să suporte boala.”

Voce: „Să aibă dispoziţie bună, să nu creadă că lumea-i pierdută şi nu tăt s-o terminat. Iaca eu singură îs bolnavă de cancer, de-amu pe-al şeselea an şi imi insuflu că eu nu-s bolnavă. Şi cu cât imi insuflu că nu-s bolnavă, cu atâta, parcă, mă simt mai bine... Când mă duc la control, la Institutul Oncologic eu îs bolnavă, da când ies dintre pereţii şeia şi când mă aflu acasă, printre lume, printre lucruri frumoase, eu uit că-s bolnavă şi parcă mă simt bine...”

Voce: „Asta depinde de om... sunt oameni, care-s mai tari, care-s mai slabi... eu m-aş speria, în primul rând... Până amu n-am auzit ca cineva să lecuiască cancerul... Prelungesc viaţa, oleacă, 5-6 ani, 10 uneori, da să lecuiască n-am auzit... Asta-i smertnîi prigovor, facticeschi...”

Voce: „Moia maceha, ona umerla ot raca. Seiceas bâlo podozrenie na rac u moiei jenî... Na scolico mne izvestno, proţentov 50, rac izlecimo, daje esli ăto jenscoie osobi...”

Voce: „E o boală, care, dacă-i prevenită şi-i depistată la timp, poate fi tratată...”

Voce: „Dacă este bolnavă de cancer, cancer confirmat, cred că ar trebui să fii alături spiritual de persoana dată, că alte posibilităţi nu cred că avem...”

Voce: „Şi să facă? Da cancerul nu sî lecuieşte...şi poate să facî? Le mai faşi şî operaţii, da tot atâta-i. Dacă rămâne rădăşină, ie sî prelunjeşti...Leac n-are...numa dacă să fie tare atent, sî facî doctoru, poate să-l mai lecuiascî. Dacă ar şi doctorul bun...dar dacî ar şi...apoi rămîne o rădăşinî şi sî duşi tot trupu...”

---------------

Despre povestea Teodosiei Ducen nu se poate spune că este tristă, pentru că femeia este plină de speranţă, de dorinţa de a lupta şi de a învinge boala. Şi mai ales faptul, că în prezent bolnavul de cancer nu este un condamnat la moarte, cum multă lume încă mai gândeşte astăzi. Dacă este un bolnav optimist, respectă tratamentele prescrise de medicii oncologi, iar în scenariile sale despre viitor nu include stare de boală, se va vindeca şi va reveni la viaţa pe care a dus-o înainte de a se îmbolnăvi.

Ceea ce o apasă pe Teodosia Ducen este povara materială, pentru că ea şi soţul ei stau de mai mulţi ani acasa, iar fiica lor este cea care asigură material familia. Teodosia a muncit 15 ani în Federaţia Rusă, iar în ultimul timp lucra ca vânzătoare la piaţă.

Teodosia Ducen
: „Se pre poate şi din vânt... din frig... din nervi...din frică... atâţea ani... În 2008 m-am îmbolnăvit. Mi-au găsut că am „mnojestvennîie melomî” şi iaca din 2008 îs bolnavă. Prima mea reacţie a fost foarte grea, pentru că eu tot timpul în viaţă m-am stăruit că să nu fiu bolnavă, şi copilul m-am stăruit tăt timpul să nu fi bolit... Mi-a fost foarte greu, eu foarte mult am plâns, foarte mult mă chinuiam... Că soţul lucra o zi şi două acasă şi stăte cu mine, da pe urmă, când l-au concediat, fata spune că: „mămică, las-să steie cu tine, că ţie ţi-i mai greu” şi el de acum stă cu mine... Acum viaţa-i grea, n-am avut poliţă, n-am avut... şi toate analizurile, peste tot locul... ştiţi cum e... tot îi cu plată... Mulţumesc lui Dumnezeu, îi un copil singur, cât poate să aducă? Să fie o zărplată în casă normală... nu-i vine uşor. Pensia mea tot nu-i aşa de mare, 513 lei... Mă stărui să mă gândesc mai mult la Dumnezeu, mai citesc, mă mai uit televizorul... când mi-i greu, când vine vremea, acum dacă fata-i la lucru, mi-au pus fluruaş în chept şi amu eu pot să-mi pun singură injecţie. La oncologie eu mă duc o dată în două luni, la chimie. Fata zice: mămică trebuie să ne luptăm, rudele-s rude, da eu la tine-s una... Şi eu singură vreu să ajung s-o văd şi mireasă, să văd un nepoţel cum fuge prin casă... de-atâta ne-am pus scopul să supravieţuim, da... aşa, cum de greu, supravieţuim...”

---------------

Când o vezi pentru prima oară pe Ludmila Josan nici nu zici că are 48 de ani împliniţi. Este o femeie plină de viaţă şi curajoasă, printre puţinele care a refuzat să se închidă în sine, când a aflat că este bolnavă de cancer. Ea şi-a acceptat boala şi, mai mult decât atât – are o dorinţă, cum rar întâlneşti, de a împărtăşi şi altor persoane diagnosticate cu cancer din experienţa pe care a avut-o în lupta cu această boală.

Ludmila Josan
: „Diagnosticată am fost în 1987, prin „profosmotr”, da diagnoza o fost cancer la glanda mamară. Timp de o săptămână, adica, am fost operată. Să vă spun drept, am mobilizat toate puterile că am ştiut că am o fetiţă mică şi trebuie să lupt ca să trăiesc pentru ea. Fetiţa... ea o fost ca un sterjeni... Da, am mamă, am soţ, soră, da, totuşi, copilul... când să te gândeşti că poate să rămâie... nimeni n-a să-i înlocuiască mămica adevărată... Nu trebuie de speriat de diagnoză, că cancerul... cu dânsul se poate de luptat, de tratat. După operaţie am trecut tot tratamentul care mi s-o propus, chimioterapie, radioterapie... Peste un timp oarecare iarăţi o trebuit operată, adică în 91 am avut încă o intervenţie chirurgicală, tot la ocologie. Foarte multe cursuri de chimioterapie, dar, ştiţi, niciodată nu m-am descurajat. În calea mea au fost nişte medici foarte profesionali, sufleteşti... mă rog la Dumnezeu pentru sănătatea lor. Acuma sunt rezultate foarte bune, adica spune că cancerul glandei mamare se tratează mai bine. Atunci noi... fiecare zî... pentru noi era foarte bine, adica, că ne-am sculat dimineaţă, am văzut soarele, am trăit zîua, mulţumesc! În total am primit foarte multe cursuri de chimioterapie, undeva vreo 17, socot că e cu un efect bun. Dar totuşi am apelat şi la medicina tradiţională, adica cu ierburi...”bolegolov”, aşa se chiamă ruseşte, moldoveneşte-i cucătă. Foarte multe am dat recete, la mulţi oameni am ajutat, le-am dat exemplu. Dacă crezi într-asta, rezultatul este pozitiv. Fiecare organism, dacă-i dai un impuls, el începe a lucra contra maladiei. Asta trebuie să fii şi sufleteşte pozitiv, să nu te laşi în voia soartei. Mă simt foarte bine, aştept cu nerăbdare încă un an, ca să pot primi încă un curs de „bolegolov”... Îs bunică, nici o dată nu m-am gândit că am să ajung bunică. Dar speram. Tot timpul am fost cu speranţa în suflet. Speram ca să fie tot bine. Toţi anii eşte nu mi-o fost deloc uşor, o fost o luptă...Care-i gata de aşa luptă, putem învinge tot. Boala oncologică – o învingem şi pe ea! Dacă aveţi prieteni adevăraţi alături de sufletul vostru, să ştiţi că cu dânşii învingeţi tot absolut. Banii nu contează nimic, prietenia! Foarte multe suflete bune am avut alături de mine, foarte multe suflete. La toţi oamenii iştea le sunt recunoscătoare până la sfârşitul vieţii.”

------------------

Şi încă o poveste a unor învingători. Povestea soţilor Breahnă de la Onişcani, Călăraşi, care au luptat cu această boală nemiloasă – cancerul, iar astăzi sunt fericiţi. S-au vindecat şi au înţeles un lucru extrem de important – se merită să te implici în această luptă cu maladia.

Breahnă-soţul
: „Eu am grăit cu profesorul din Chişinău, cel mai mare doctor pentru rac şi l-am întrebat, cum, zîc, în America se găseşte un medicament de a lecui racul, da la noi în ţară, cât îi de mare ţara... ”Moşu Breahnă, noi când ne adunăm la Kiev, la Moscova, se grămădeşte toată lumea şi spune aşa: cine găseşte medicament pentru a lecui racul, cancerul ista, îi facem monument de aur, cu familie cu tăt...” şi o zîs că nu se poate de găsit... Da tot el, profesorul, mi-o spus, că el lecuieşte foarte uşor cancerul... la cel mai scurt timp, să nu-l laşi să se dezvolte. Iaca eu de la o boală, de la o gripă, mi-o fost atât de rău şi o ieşit aiceea o sămânţă de cânipă, dacă ştii şi-i aşeia... miticuuţă, de aghe sî vide... M-am bierbirit sâmbătă, dau cu maşina de bierbirit, nu mă doare, nu nică... când a doilea sâmbătă mă bărbiresc, când am atins-o - mă doare. Vine un doctor de la Onişcani la noi aişea, de două ori pe săptămână, şi mă duc la dânsul şi-i spun-zîc şi-i socoteala. Da el zice – fugi la Călărași. M-am dus la Călăraşi repede. La Călăraş mi-o spus - fugi tot amu la Chişinău. M-am dus la Chişinău. Şi la Chişinău m-am dus la „Oncologhicesci Institut” şi acolo m-am dus la registratură şi ne-o luat analizele de la dânsu şi ni-o spus – te duci acasă. Pişti două săptămâni vii la noi. Da aşeia creşte mereu, creşte, şi creşte, şi creşte...

Valentina Ursu: Şi era un început de cancer?

Breahnă-soţul: „Daa. Când m-am dus pişti două săptămâni să-mi deie rezultatul, mi-o spus: la tine-i rac. Da zic, pi şi cunoşti dumneata că-i rac? Păi, uite, l-am pus în spirt de o sută de grade şi se dezvoltă, nu s-arde şi înseamnă că-i cancer. Şi m-o oprit în spital şi ni-o făcut operaţie. Ni-o făcut operaţie – ni-o tăiet buza şi ni-o făcut-o clioş şi ni-o spus profesorul: ai să mori, da de rac n-ai să mori. Da zîc, cum? Pentru că ai venit în şel mai scurt timp. Într-o lună-două de zile de-acuma creşte în stadia întâia... a doua... a treia – hamba, te-i dus. Cancerul se ie aşa: din răşeală, din bătaie...”

Breahnă-soţia
: „Poate şi din scârbă, şi din pălitură...”

Breahnă-soţul: „ din frică... aista-i cancerul...”

Breahnă-soţia
: „Iaca a me soră o murit de cancer... cumnatu tot de cancer o murit... s-o bucurat cî s-o dus acolo la spital, o prinit lecenie de şelea... curent şi-o prinit e... s-o disîmflat, ave o mână îmflată până subţîoară şî s-o disîmflat tăt, s-o uşurat... o venit acasă bucuroasă, ne-o spus că, cică, iaca ni-i ghini... şi o murit de cancer...”

Valentina Ursu: Da în rândul populaţiei, cînd se zice că uită-te, i-o depistat că are cancer, imediat apare şi frică, teamă...

Breahnă-soţia
: „Da cum? Când te-i face mata acolo la spitalul şela să vezi cât plâng oamenii, femeile, apoi s-ar faşi un ezişor de lacrini... Tăţi, că de-amu dacă el o simţit că are cancer, de-amu el ştie că mult nu trăieşte...

Valentina Ursu: Lumii i-i frică de această boală?

Voce
: „Da li-i frică, da în primul rând de ce? Într-adevăr cauzează această boală tutunul, chimicatele care o fost şi mai sunt acuma...”

------------

Fostul primar al satului Talmaza din Ştefan-Vodă, Nicolae Grosu aminteşte de problema pesticidelor inutilizabile şi interzise, stocate în mai multe gospodării ale oamenilor, de fapt, care astăzi sunt focare de răspândire a maladiilor canceroase.

Nicolae Grosu
: „Acuma se descoperă că în ultimii 20 de ani de... deci, de fiinţare a gospodăriilor agricole, până la demonopolizare, în Moldova au fost transportate peste 850 de mii de tone de pesticide. În zona Centru concentraţia folosirii pesticidelor e de cinci ori mai sporită decât norma, care se admite. Deci, cea mai mare lovitură a primit-o populaţia din Centru, Centru-Sud. Această cantitate de pesticide şi Cernobâlul sunt baza provocării bolilor de cancer. M-am convins în practica mea, ce-am verificat pe teritoriul raionului Ştefan-Vodă, că noi vorbim de depozitele de pesticide, unde au fost concentrate, aicea tot. Da, dar scăpăm aceea, ce-i în gospodăriile oamenilor! Nu-i secret că, când s-a făcut privatizarea, oamenii s-au năpustit şi au luat pesticide. El nu ştie ce-s ele – lasă, mi-a trebui acasă... Şi în fiecare gospodărie... şi la mine, acasă este şi dust... Cel mai periculos este dustul, că nu se pierde provenienţa lui, el trece dintr-o formă în alta şi se păstrează o perioadă destul de îndelungată. Şi metafos, şi clorofos şi... că lasă, că mi-a trebui... Iaca aiasta-i cel mai mare pericol. Că acolo unde au fost depozitele ne-am năpustit şi am evacuat.

Armata Naţională pe raionul Ştefan-Vodă o strâns toate pesticidele pe tot raionul, le-au împachetat, le-au transportat în Franţa. Da ce-i în gospodărie individuală, noi nu ştim. Mai dăunăz, vine un vecin la mine, se pregăteşte de acuma de sezonul de primăvară să stropească şi mă întreabă că: nu ştii cam ce proporţie să fac eu soluţia de, se numeşte ea „parijscaia zeleni”? Da asta încă cînd moşii-strămoşii... ea acuma nu se produce... pe vremuri, îmi amintesc la bunel... Asta era unica soluţie care combătea vătămătorii. Şi eu îl întreb: da de unde ai luat? „Ăii, încă de la bunelul o rămas!”, şi îmi arată o corobcă, plină cu „parijscaia zeleni”. Deci, el o păstrează, da ea e foarte-foarte otrăvitoare. Şi apoi nu ştim noi ce-i în gospodărie...că un gospodar, care mai face şi curăţenie şi mai zvârle la gunoi, el duce tot la gunoişte, la râpă, la gunoiştele neautorizate. Le duce şi ele prin ape, prin colo...nimeresc în izvor, nimeresc în albia Nistrului... Şedem pe un butoi cu pulbere, da care poate să explodeze când..în ori şi ce timp...”

------------

Directorul Institutului Oncologic, Victor Cernat, a declarat pentru Europa Liberă că 7500 de persoane au fost înştiinţate anul trecut de către medici că au cancer. Aproximativ 80 la sută dintre aceştea, într-un timp realtiv scurt, decedează. În acelaşi timp, numărul de cazuri noi depistate anual este în continuă creştere.

Victor Cernat: „În Moldova nu vă pot spune, câţi decedează în fiecare zi, dar pe an se înregistrează circa 700 de pacienţi. Şi, din păcate, 75 ori 80 de procente din ei sunt în stadii avansate.”

Valentina Ursu: De ce? Pacientul nu conştientizează că trebuie să se adreseze mai din timp la medic?


Victor Cernat: „Deci, să începem cu aceea că şi în Europa două treimi se prezintă tot în stadiile trei-patru. Ce înseamnă din punct de vedere clinic terapeutic - aceşti pacienţi nu pot fi supuşi tratamentului standard chirurgical şi radioterapeutic. Cum am spus, ei devin incurabili, deci scopul de tratare este inaccesibil pentru ei şi este vorba numai de o prelungire reală a vieţii. Dacă nu-l tratăm, trăieşte patru-cinci ani, un bolnav din zece supraveţuieşte un an. Un bolnav din zece depistat din ăştea cu stadiul trei-patru trăieşte numai un an de zile şi medicamentele contemporane pot da o îmbunătăţire relativă, numai la o parte din pacienţi, la fiecare al treilea, poate fiecare al doilea, circa 40 de procente, maximum 50 de procente.”

Valentina Ursu: Un pacient din mediul rural, care are un salariu derizoriu şi când i se spune cifra asta de 40 de mii...


Victor Cernat
: „Plus... Aici se suprapune şi situaţia noastră economică. Deci, cândva era foarte bine-venită... ştiţi cum era înainte, fluorographia asta, care se făcea în sate obligatorie şi o dată pe an şi tot-tot... Dar trebuie de menţionat că fluorographia micşorează, ca atare, stadiul, dar nu reduce incidenţa.”

Valentina Ursu: Totuşi, lumea, când aude de cancer - sperie, când aude de institutul oncologic - sperie... Toată lumea crede că îşi trăieşte ultimele zile... cei care sunt afectaţi de această maladie gravă...


Victor Cernat
: „Nu este normal... Uitaţi-vă – problema e că numărul de bolnavi, care se află la evidenţă, bolnavi oncologici, în Moldova, care se află la evidenţă, accentuez, creşte. Creşte şi morbiditatea, şi incidenţa cancerului, deci mai mult cancer este. Dar şi sunt mai mulţi...din care considerente se măreşte numărul acesta general de bolnavi, care se află la evidenţă... anume din contul supravieţuitorilor. În fiecare an se îmbolnăvesc vreo şase-şapte mii de pacienţi, da noi avem la evidenţă vreo 40-50 de mii în Moldova. Trebuie să înţelegem că cancerul e o boală foarte serioasă, dar nu este o boală fatală. Dacă ea este depistată la timp, atunci putem lupta! Apropo, în Europa lumea are o atitudine faţă de cancer mai liniştită. Da..., se ştie că omul după 60 de ani are riscul de a se îmbolnăvi de cancer şi aşa mai departe, da, mi-o depistat cancer...şi ce? Tratăm la timp şi obţinem rezultate bune şi gata...

Valentina Ursu: Trebuie să spunem că sunt medici, care au fost afectaţi de această boală...

Victor Cernat: „Medicii tot suferă de patologie, ca şi toată populaţia, aşa că nu este o statistică diferită, să zicem...

Valentina Ursu: Chemaţi lumea să vină să-şi facă investigaţiile din timp?

Victor Cernat: „Fără doar şi poate, fără doar şi poate. Da. Asta ar permite, în primul rând, depistarea mai precoce a cancerului şi atuncea lărgirea posibilităţilor terapeutice. Cu cât e mai mic stadiul, cu atât rezultatele tratamentului sunt mai bune...”

--------------------

Lupta organismului cu orice boală, inclusiv cu cancerul, este foarte importantă. Sunt, însă, unele lucruri pe care medicina naţională încă nu le cunoaşte. Ala Ciobanu, preşedinta Asociaţiei farmaciştilor din Republica Moldova, este cea care caută şi aduce echipament de diagnosticare şi noi metode de tratament al cancerului.

Ala Ciobanu
: „Statisticele ne arată numărul de pacienţi, care au aflat deja că sunt bolnavi. Dar dacă ar fi să avem o statistică reală, aş spune că numărul bolnavilor este dublu. Pentru că cealaltă parte nu cunosc că sunt bolnavi, încă. Şi asta este cel mai grav, deoarece, descoperind această maladie, chiar şi cancer pulmonar, care se consideră pe primul loc şi este cel mai agresiv cancer şi în două-trei luni persoana, practic, se stinge ca o lumânare, deci, fiind descoperită la etapele timpurii, la stadiile unu-doi, deci, poate fi operată. Poate fi tratată şi persoanele pot traîi şi 10 ani, şi mai mult. Cred că problema poate fi rezolvată, rezolvată parţial, pas cu pas, încetişor, deci, în primul rând, aducând aceste metode noi de tratament. Desigur, că contribuim la dezvoltarea sistemului de sănătate, contribuim la implementarea metodelor noi de terapie, metodelor noi de diagnostic şi, vrem nu vrem, dar indirect noi dezvoltăm acest sistem de sănătate din ţara noastră...”

Valentina Ursu: Şi oferiţi o şansă pentru cel deznădăjduit...


Ala Ciobanu: „Oferim o şansă pacientului, care a ajuns cu acest diagnostic... Vreau să vă spun că aici este foarte mult de lucrat. Pentru că, înafară de terapii moderne, aceşti pacienţi au nevoie şi de consiliere, şi vom veni foarte curând cu un program de suport acestor pacienţi. Pentru că ne-am ciocnit de problema că pacientul primeşte diagnosticul şi nu ştie ce să facă, nu ştie încotro s-o apuce şi toată familia este disperată, pacientul este disperat. Se pierde timp, timp foarte scump, care ar putea fi utilizat pentru administrarea unor tratamente şi, respectiv, prelungirea supravieţuirii.”
Previous Next

XS
SM
MD
LG