Statul financiar grec a dat faliment. Formula „statul financiar” e, în cazul Greciei, cît se poate de exactă. Numai ea poate descrie originea şi structura politicilor care au strangulat şi, apoi, doborît sistemul financiar naţional. Căci falimentul grec nu are nimic aventuros sau obscur.
Declinul a fost iniţiat şi alimentat în mod transparent şi direct de politica financiară şi fiscală de bază a statului. Reţeta a fost şi a rămas simplă: un paternalism neclintit, susţinut prin cheltuieli oarbe la orice raţionament economic. Statul grec a practicat un socialism voios şi iresponsabil, pe care l-a corectat strict imaginar prin raportări bugetare false, după ce Grecia a fost admisă în zona euro.
Concomitent, psihismul social naţional s-a ocupat de rest, devorînd ultima formă de prudenţă financiară care ar mai fi putut menţine declinul în limite tolerabile. Sindicalizarea economiei şi a mentalităţilor a făcut imposibilă orice restrîngere sau atenuare a gratificaţiilor acordate automat unei forţe de muncă ineficiente, turbulente şi răsfăţate. Năruirea sistemului financiar grec e o coproducţie stat-societate, unde statul a asigurat fondurile iar societatea atitudinea.
Povestea falimentului grec nu e completă fără panaşul ideologic naţionalist. Căci Grecia face figura tristă a unui stat care ezită în pragul modernizării efective şi se pricepe să ezite pe fundalul unui program permanent de arii naţionale. Criza financiară e, în cazul Greciei, parte a unei împotriviri sistematice la adaptarea şi coordonarea cu funcţiile moderne ale statului. Însă acelaşi stat care a risipit avuția naţională şi a tolerat un nivel orbitor de evaziune fiscală propagă un naţionalism neîmpăcat şi absurd. Această funcţie aparent inutilă şi inexplicabilă în condiţiile europenizării, e mult mai mult decît o reminiscenţă secundară. Dimpotrivă, naţionalismul plenar şi oficial grec e expresia directă a realităţii sociale şi mentale de adîncime în Grecia. Contrastul e şocant şi poate fi observat cu uşurinţă din băncile Parlamentului European.
Două exemple proaspete. În timp, Uniunea Europeană e frămîntată de dilema greacă, parlamentarii europeni greci sînt confiscaţi de nevoia de retorică naţionalistă. Asta înseamnă că orice discuţie şi orice temă duc în mod necesar la Macedonia. Deciziile UE care va interveni sau nu pentru a răscumpăra sistemul financiar grec, vor creea un precedent esenţial pe care pieţele îl vor înregistra, exprimîndu-şi încrederea în sau pariind împotriva zonei euro.
Răspunsul parlamentarilor europeni greci e Macedonia! Mai precis, un cumul de argumente istorice şi retorice neguroase, care îl convoacă zi şi noapte pe Alexandru Macedon şi îl poartă prin comisii parlamentare şi şedinţe plenare. Cine e de vină pentru crahul finanţelor publice, în Grecia? De la euro-paralmentarii greci se poate afla că totul e rodul unei conspiraţii bancare internaţionale care urmăreşte, printre altele, să promoveze cauza Macedoniei.
Un parlamentar german a avut temeritatea să ceară colegilor greci deblocarea discuţiilor despre viitorul regim al vizelor în relaţia Macedonia-UE. Răspunsul grec a comunicat asistenţei că Macedonia nu poate fi discutată de reperezentantul unei ţări care „a ucis milioane de oameni în al doilea război mondial”.
Mania naţionalistă greacă e un spectacol şocant. Însă lecţia e mult mai vastă şi mai gravă. Boala stationară a discursului naţionalist maschează o fixaţie care n-are, de fapt, de-a face cu teme istorice sau naţionale, ci numai cu un blocaj în faţa nevoii de mişcare pe care o presupune modernizarea.
Amintirea anilor furinbunzi ai naţionalismului de stat român (1990-2000) e utilă, aici. Şi în cazul României şi în cazul Greciei, acelaşi ecran patriotic a mascat refuzul de acomodare la modernitate. Împotrivirea la schimbare şi incomfortul enorm pe care îl presupune deplasarea de la obişnuinţa comodă a tribalismului la societetatea responsabilă produc şi sistematizează discursul de aparenţă naţionalistă. Acest vaiet inadaptat şi nu cine ştie ce plîngere istorică reală se aude din spatele marii şi zgomotoasei retorici naţionale.
Declinul a fost iniţiat şi alimentat în mod transparent şi direct de politica financiară şi fiscală de bază a statului. Reţeta a fost şi a rămas simplă: un paternalism neclintit, susţinut prin cheltuieli oarbe la orice raţionament economic. Statul grec a practicat un socialism voios şi iresponsabil, pe care l-a corectat strict imaginar prin raportări bugetare false, după ce Grecia a fost admisă în zona euro.
Concomitent, psihismul social naţional s-a ocupat de rest, devorînd ultima formă de prudenţă financiară care ar mai fi putut menţine declinul în limite tolerabile. Sindicalizarea economiei şi a mentalităţilor a făcut imposibilă orice restrîngere sau atenuare a gratificaţiilor acordate automat unei forţe de muncă ineficiente, turbulente şi răsfăţate. Năruirea sistemului financiar grec e o coproducţie stat-societate, unde statul a asigurat fondurile iar societatea atitudinea.
Povestea falimentului grec nu e completă fără panaşul ideologic naţionalist. Căci Grecia face figura tristă a unui stat care ezită în pragul modernizării efective şi se pricepe să ezite pe fundalul unui program permanent de arii naţionale. Criza financiară e, în cazul Greciei, parte a unei împotriviri sistematice la adaptarea şi coordonarea cu funcţiile moderne ale statului. Însă acelaşi stat care a risipit avuția naţională şi a tolerat un nivel orbitor de evaziune fiscală propagă un naţionalism neîmpăcat şi absurd. Această funcţie aparent inutilă şi inexplicabilă în condiţiile europenizării, e mult mai mult decît o reminiscenţă secundară. Dimpotrivă, naţionalismul plenar şi oficial grec e expresia directă a realităţii sociale şi mentale de adîncime în Grecia. Contrastul e şocant şi poate fi observat cu uşurinţă din băncile Parlamentului European.
Două exemple proaspete. În timp, Uniunea Europeană e frămîntată de dilema greacă, parlamentarii europeni greci sînt confiscaţi de nevoia de retorică naţionalistă. Asta înseamnă că orice discuţie şi orice temă duc în mod necesar la Macedonia. Deciziile UE care va interveni sau nu pentru a răscumpăra sistemul financiar grec, vor creea un precedent esenţial pe care pieţele îl vor înregistra, exprimîndu-şi încrederea în sau pariind împotriva zonei euro.
Răspunsul parlamentarilor europeni greci e Macedonia! Mai precis, un cumul de argumente istorice şi retorice neguroase, care îl convoacă zi şi noapte pe Alexandru Macedon şi îl poartă prin comisii parlamentare şi şedinţe plenare. Cine e de vină pentru crahul finanţelor publice, în Grecia? De la euro-paralmentarii greci se poate afla că totul e rodul unei conspiraţii bancare internaţionale care urmăreşte, printre altele, să promoveze cauza Macedoniei.
Un parlamentar german a avut temeritatea să ceară colegilor greci deblocarea discuţiilor despre viitorul regim al vizelor în relaţia Macedonia-UE. Răspunsul grec a comunicat asistenţei că Macedonia nu poate fi discutată de reperezentantul unei ţări care „a ucis milioane de oameni în al doilea război mondial”.
Mania naţionalistă greacă e un spectacol şocant. Însă lecţia e mult mai vastă şi mai gravă. Boala stationară a discursului naţionalist maschează o fixaţie care n-are, de fapt, de-a face cu teme istorice sau naţionale, ci numai cu un blocaj în faţa nevoii de mişcare pe care o presupune modernizarea.
Amintirea anilor furinbunzi ai naţionalismului de stat român (1990-2000) e utilă, aici. Şi în cazul României şi în cazul Greciei, acelaşi ecran patriotic a mascat refuzul de acomodare la modernitate. Împotrivirea la schimbare şi incomfortul enorm pe care îl presupune deplasarea de la obişnuinţa comodă a tribalismului la societetatea responsabilă produc şi sistematizează discursul de aparenţă naţionalistă. Acest vaiet inadaptat şi nu cine ştie ce plîngere istorică reală se aude din spatele marii şi zgomotoasei retorici naţionale.