Linkuri accesibilitate

Ştiu, şi nu din auzite, că viaţa unei cărţi începe deîndată ce iese de sub tipar, dacă nu cumva încă în manuscris, când logica internă a scriiturii dejoacă adeseori planurile autorului.

Există apoi o perioadă de graţie – mai lungă, mai scurtă, în funcţie de receptivitatea critică – în care, deşi „la casa ei” (adică în librărie), cartea îţi mai aparţine oarecum, cel puţin până pune mâna pe ea primul cumpărător. Dacă o şi deschide, tot o mai simţi încă drept „a ta”. Chiar şi împrumutată, rând pe rând, unor oameni ce au s-o devoreze (mare atenţie la cărţile ce sucesc minţile cititorilor!!!) sau abia dacă vor răsfoi-o (…şi la cititorii unei singure cărţi!), şi tot n-a plecat cu totul de la tine. Până când se găseşte cineva care să scrie despre carte, dându-i astfel paşaportul ei pentru străinătate (cât pe ce să zic: „eternitate”).

Mi-am scris Arme-le grăitoare timp de-un deceniu (adevărat, cu intermitenţe – uneori de peste doi ani, răstimp în care am tradus din marii istorici francezi: Robert Muchembled şi Michel Pastoureau; oricine vrea să înţeleagă mai mult din simbolistica titlului şi nu numai, ar trebui să înceapă prin a citi O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, Cartier, 2004), prins din martie 2008 într-o cursă contracronometru la revista Vatra, unde mă angajasem să public câte un poem pe lună. Când a apărut, în cele din urmă, pe suport de hârtie (Cartier, 11 noiembrie 2009), m-am grăbit să întorc pagina, şi asta pentru a mă elibera (mai ţineţi minte: „O carte scrisă este-o boală-nvinsă...”). Nu că m-aş fi grăbit să predau armele, din contră: le angajez plenar într-o campanie – şi asta de durată, de prin 1989! – pe care teoreticienii literari o numesc simplu: „roman”. (Din când în când, mă prind să vă trimit veşti, de pe linia întâi…)

Acum, că tocmai a apărut (prima!) cronica lui Mircea V. Ciobanu la carte (vezi România literară, nr. 2/ 2010), pe care – cu bunăvoinţa autorului, căruia îi mulţumesc şi pe această cale – o reproduc mai jos, iată că s-a şi consumat despărţirea, iar mie nu-mi rămâne altceva decât să rostesc: „Adio, Arme…”!

* * * * * * * * * *

Ca orice poeta faber (născut, totuşi, nu făcut), dublat însă de un poeta doctus (format, după moda optzecistă, „învechită” deja, în biblioteci), Emilian Galaicu-Păun îşi adună cărţile chiar din această viaţă: din lecturi şi – important – din propriile cărţi trăite. Un loc comun deja: poetul nu îşi scrie cărţile, îşi scrie Cartea. Şi-o scrie, după ultimele dovezi, în ordine inversă: pornind de la apocrife, pe care, cu fiece ediţie, le esenţializează. Este reciclajul continuu, despre care Al. Cistelecan spunea că „se bizuie pe principiul ţuicii ardeleneşti: ea «întoarce» mereu aceeaşi substanţă, până când se obţine un lichid care ia foc de la sine”.

Esenţializarea se obţine (şi) prin procedeul „săpării în sine”, aşa cum îşi lucrează sculpturile Henry Moore: subţiindu-le pe dinăuntru. Poemul din centrul geometric al cărţii*, Figură în repaos, este emblematic în acest sens: „[...] 16. Din braţe şi picioare i s-au scurs gesturile, apoi, ca nişte fluvii în timpul secetei, braţele şi picioarele. / 17. Tot ce a îmbrăţişat şi pe ce a pus mâna vreodată i s-a scurs printre găurile din palme...” (că tot vorbim de esenţe, a se observa această scriitură în versete biblice). Aceeaşi imagine emblematică, în Autoportret cu ochelari de ceai: „fiinţă-n scădere, cum ai scutura / termometrul...”

Din poeme care-i constituie pâinea zilnică, printr-un angajament „de rubrică” la Vatra, iată s-a mai adunat de o carte, „copertată tradiţional” de două poeme antologice: „carte nu ştié...” şi “VAcA~ “. Structural şi conceptual, este un volum de reciclaje, poetul prelucrând în acest reactor nuclear nu numai materie primă diversă, ci şi aplicând tehnologii în veşnică rotaţie.

Este, în general, imposibil să cuprinzi în angrenajul unui singur poem valenţele şi mecanismele „gradului zero al poeticităţii” în genul lui M. Ivănescu, pe care s-ar suprapune expresivitatea densă a lui Ion Mureşan ori fanteziile lui Gellu Naum, toate finisate (pe deasupra!) de peniţa ascuţită bine a lui Foarţă... Dar Em.G-P. chiar scrie o poezie imposibilă şi (nici o contradicţie) absolut originală. Or, cam încoace bate şi o idee din postfaţa lui Şerban Foarţă: „Perfecţionist sau nu, Emilian Galaicu-Păun e unul din cei mai culţi (ba chiar oculţi) poeţi români contemporani...”

Tot mai exigente / mai subţiri cărţile poetului, iar, cu o lamă desenată pe copertă, Arme grăitoare, ultimul „raport literar” al lui Em.G.-P., are grosimea unei casete de lame de ras. Până la consistenţa unei singure lame mai este, dar tendinţa e vizibilă...

Mircea V. Ciobanu

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG