Nu știu exact cît din produsul intern brut reprezintă bugetul alocat culturii în Republica Moldova care, în ultimii ani, a preluat de la Albania eticheta de cea mai săracă țară din Europa. Știu însă că proporțional, săraca Albanie alocă în prezent un buget mai mare culturii decît o face România.
In materie de cultură și politică este dificil să se treacă ușor cu vederea constatările recente ale lui Kelemen Hunor, noul ministru al culturii de la București, care vorbea într-un interviu radiodifuzat de „un buget jignitor și umilitor”. Dacă Albania alocă 1,4% din PIB culturii, ministrul de la București își dorește mai modest, fără să reușească să obțină, măcar 1%, sub forma unui procent fix care să permită, spunea el, „proiecte pe termen mediu și pe termen lung”, totul devenind astfel „mai normal și mai stabil din punctual de vedere al susținerii financiare”.
Oficial, bugetul jignitor de mic este justificat în lumea politică de la București prin efectele crizei economice, iar de suferit vor avea subvențiile acordate cinematografiei, principalul produs de export cultural al României în momentul de față, miile de monumente istorice în așteptarea restaurărilor, reabilitarea unor instituții și întreprinderi culturale, de la Teatrul Național din București și cel din Iași pînă la Sala Palatului. Dincolo de criza financiaro-economică, în spatele tratamentului la care este supusă cultura română, pare să se afle mai curînd o lipsă de respect a oamenilor politici români pentru valorile culturale.
„Cultura este un răspuns la criză” declara în ianuarie, la Paris, președintele Nicholas Sarkozy, care aprecia că Franța și președintele ei au o „responsabilitate specială” în acest domeniu. Ocazie de a anunța „dezghețul total” al bugetului Ministerului culturii, chiar dacă gestul reprezintă, în timp de criză „un efort considerabil” din partea statului. Indiferent de cît de controversat este omul politic Sarkozy, abordarea fenomenului cultural diferă de la cer la pămînt atunci cînd este comparată cu cea a liderilor de la București.
Ministrul Kelemen Hunor spunea că „sprijinirea de la bugetul de stat a actului de cultură și a patrimoniului național merită mult mai mult”, notînd că este vorba de „o poveste mult mai lungă, aceeași de 20 de ani”. La Paris, Sarkozy observa că în perioada 2007-2010, statul a sporit creditele pentru cultură cu peste 6%, a mărit ajutoarele fiscale cu 15%, - ajutoare anulate total la București printr-o ordonanță de urgență anul trecut - și că a investit 750 de milioane de euro în digitizarea manuscriselor și cărților de valoare din biblioteci.
Ce distinge ceea ce s-ar putea numi o viziune culturală de o lipsă totală de viziune, cum se proiectează situația în lumea politică bucureșteană, este pledoaria pentru „educația culturală” a tineretului, inclusiv prin stimularea dezvoltării a ceea ce se numește „revoluția digitală”. Propunerile ministerului culturii, susținute de președintele francez, cer producătorilor să-și negocieze în decurs de un an drepturile și să dea apoi acces liber, de exemplu, la toate fișierele musicale de pe platformele lor. Printre noutățile menite să stimuleze cultura printre tineri, Sarkozy anunța introducerea unui soi de carte de credit musical, la care statul va contribui cu jumătate din potențialul ei de cumpărare pe internet. O formulă de a subvenționa indirect cultura și de a îngrădi piratajul considerat a aduce prejudicii majore caselor de discuri și artiștilor.
Cert este că Franța nu invocă actuala criză financiară pentru a pune sub presiune bugetul culturii. Oricît ar părea de paradoxal în momente de criză, astăzi se manifestă o vitalitate a lumii culturale, care în Franța, și nu numai, înregistrează un record de frecventare a muzeelor și cinematografelor și un avînt în promovarea internațională a creațiilor artistice naționale.
