Linkuri accesibilitate

Olesea Roibu: „Vreau să cred că actualul guvern va face minuni dar noi, cei „de dincolo”, trebuie să avem aşteptări realiste”

Luni

De cînd am ales să stau acasă şi să-mi cresc fecioraşul de numai 3 anişori, toate zilele sunt la fel. De fapt, am parte de o „evadare” în lumea mondenă, participip la lansarea celor două cărti. Întîlnesc o mulţime de persoane notorii care arată altfel decît îi vedem la televizor. Acolo sunt departe, aici însă parcă le aud şi găndurile, atît de aproape stau de ei. Ca mulţi alţii, vreau să cred că actualul guvern va face minuni dar îmi dau seama că şi politicientii sunt oameni obişnuiţi; doar responsabilităţile enorme pe care şi le-au asumat faţă de populaţie îi fac mai deosebiţi şi că noi, cei „de dincolo”, trebuie să avem aşteptări realiste.

Ard de nerăbdare să mă întorc acasă, m-am dezobişnuit de aglomeraţii şi nici nu-mi place să mă despart pentru prea mult timp de copil. După mai multă goană în căutarea timpului pierdut, am înţeles că o familie cu valori şi copii bine-crescuţi e cel mai important lucru cu care poate fiecare dintre noi să contribuie la prosperitatea ţării. Mă grăbesc şi îmi caut un taxi care să ma ducă acasă în vreo 15 de minute, dar surpriză: dintre zecile de companii existente, nu s-a găsit nicio maşină pentru mine „Izvinite, devushka, ne nashli vam mashinku”, diminutivul nu m-a „încălzit” deloc, afară sunt minus 20... În timp ce stau şi îi aştept pe ai mei să vină să mă ia din stradă cu maşina, încerc să mă consolez, gindindu-mă că totuşi am avut o experienţă interensantă, că am reusit să vad şi să ascult multă lume deosebită, că într-un sfîrşit am văzut şi Chişinăul nocturn, frumos iluminat şi înzăpezit. Ajungem acasă; aşteptînd liftul, băiatul meu se uită la mine şi-mi zice: „mami, tu ştii, mie mi-a fost aşa dor de tine”, îmi rîde inima, pentru sentimentul pe care îl am în acel moment, merita să caut taxi timp de o oră întreagă. Ei cît îi trebuie omului pentru ca să fie fericit?..

Marţi

Stau la internet, cuvintele cheie: ger, Voronin, judecată, Procuratură, Băsescu, premierul Lituaniei Andrius Kubilius. Gripa pandemică lipseşte, îmbucurător.

Acum e la modă să aibă fiecare cont pe twitter, facebook, etc. Ca să nu rămîn în urmă, de ceva timp mi-am facut şi eu cont pe o reţea socială populară. Trec şi pe acolo, linişte, ciudat... Nimeni nu critică pe nimeni, nimeni nu face haz de necaz. De fapt, e cam linişte deja de o săptămînă pe reţeaua respectivă, de cînd nu şi-a amintit nimeni că s-a împlinit un an de cînd am rămas orfani, orfani de Grigore Vieru…

Mergem cu baiatul meu să alegem o carte să citim cîte ceva din creaţia poetului. Avem foarte multe cărţi, dar nu şi „Albinuţa” lui Grigore Vieru. Întotdeauna cînd nimeresc într-o librarie uit de noţiunea de timp, îmi fug ochii în toate părţile, îmi revin din euforie doar cînd îmi opresc privirea la preţ. Scumpe sunt cărţile, scumpe sunt bunele maniere, scumpe sunt valorile, scump e să rămîi OM.

Spre seară mă sună mămica mea de la Bender să mă bucure că a fost invitată la un interviu pentru un proiect la care o ajutasem să aplice acum o luna şi jumătate. Dacă va fi selectată, ar trebui să plece în Statele Unite tocmai pentru trei săptămîni. Mi-aş dori mult să plece peste ocean.

Miercuri

Mă trezesc cu noaptea-n cap. De la Bucureşti vine un colet pentru şcoala noastră, unica şcoală cu predare în limba română din Bender.

Oare cît de mare poate fi sufletul unui om? Eu am găsit răspunsul atunci cînd l-am cunoscut pe dnul Păluţă, care ajută pe cine poate şi cu ce poate. Umblă, caută loturi de cărţi, boarduri, mobilier, computere, CD-uri cu filme româneşti, tot felul de posibilităţi pentru a motiva copiii să înveţe. Şi toate pentru că ştie cum e să trăieşti în inima ţării tale şi să nu te simţi acasă... De la el vine coletul, conţine nişte obiecte de birotică. M-a sunat aseară să-mi spună cînd şi de unde să ridicăm coletul şi zice: „Am trimis nişte marchere întro cutie. Ca să vezi că i-am zis şoferului de „carioci”şi s-a uitat nedumerit la mine „Asta shi-i?” mă întreabă, „Flomastere”, îi răspund”. Vai de capul nostru...

Deschid internetul, la ora 6.30 nimeni nu-i on-line. Peste cîteva ore apar una cîte una ştirile. Forfotă mare în oraş. Vizită preşedintelui Băsescu, prima de cînd s-a instituit noul guvern de la Chişinău şi de cînd a fost şi Dumnealui reales în funcţie. Românii basarabeni au multe aşteptari de la el. Rămîne de văzut dacă se va merge mai departe de declaraţiile politice.

Afară ninge atît de frumos şi iarna e iarăşi stăpînă. După o scurtă discuţie la telefon, însă, frumuseţea de afară parcă dispare undeva şi gîndurile mele se încurcă, nu mai ştiu care principii şi care valori sunt potrivite pentru a supravieţui în societatea noastra, care deseori e mai haină decît o haită de lupi. Oare chiar e adevărat că banii conduc lumea??? Nu vreau să cred şi nici nu am de gînd să mă conformez!!! Totuşi, mi-i frică pentru viaţa taticului meu, care e în regim de hemodializă de şase ani. Nu vreau să mă dau cu părerea despre sistemul de medicină, vreau să spun că totuşi toate depind de atitudine şi de conştiinciozitatea oamenilor. Bine faci, bine ajungi, spune o vorba mai veche. Am să trăiesc în continuare după acest principiu.
În suflet simt un gol iar afară e un peisaj splendid, mergem la săniuş.

Joi

Pentru noi e week-end, soţul are două zile libere. Planuri o mie. Păcat că ziua are doar 24 de ore. De draga dimineaţă încep să telefonez. Căutăm o grădiniţă pentru odraslă. Vrem una bună. Pentru diferiţi părinţi, „bună” presupune diferite lucruri. Noi ne dorim o grădiniţă unde să se vorbească corect limba română, să fie pus la punct aspectul didactic şi să li se cultive copiilor respectul de sine, probabil anume respectul de sine e ceea ce lipseşte în societatea noastră. Chiar ştim deja o asemenea grădiniţă, dar primesc copii un pic mai mari. Am găsit o ofertă de muncă şi sunt în dilemă. E un post pe care mi l-aş dori, sunt eligibilă şi chiar am toate şansele să reuşesc. Îmi trec prin minte o sută de scenarii, dar las pe toate în voia lui Dumnezeu.

Vineri

Am programare la medic. Cozi deprimante la cabinetele de investigaţii, lumea se bucură că preţurile sunt accesibile, dar pun la îndoială calificarea medicului pentru că e prea tînăr. Eu mă întorc liniştită acasă, şi îmi fac bagajele.

Vreau acasă la mama şi la tata, n-am mai fost de trei săptămîni. Pentru mine e mult, obişnuiesc să vorbesc cu părinţii în fiecare zi, de mai multe ori pe zi. Un singur lucru mă deranjează cînd ne pornim la Bender: oare de data asta ce le mai trece prin ginduri celor din „vama” lor. De atîţia ani trec pe acolo şi nu m-am obişnuit. Îmi amintesc că plecasem la părinţi într-o seară, şi am stat preţ de două ore. Il rugam pe ofiţerul care era la post să-mi întoarcă actele ca să plecăm înapoi la Chişinău. Nu-i păsa că stau cu copilul mic obosit la ora 11 noaptea, ţinea una şi bună: „Vî narushili zacon PMR”. Poate măcar noul guvern va avea mai multă înţelegere pentru problemele celor care traiesc în regiunea trasnistreană. N-aş dori să mă dezamăgesc.

Roibu Olesea, născută la 29 iulie 1980 în satul Bujor, raionul Hînceşti. A absolvit şcoala cu predare în limba română din orașul Bender după care facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Univesităţii de Stat din Moldova. Lector la USM. A fost voluntar în cîteva organizaţii pentru drepturile omului. În prezent este casnică.
XS
SM
MD
LG