Linkuri accesibilitate

Liviu Vedrașco - un medic moldovean salvează vieți în Haiti


Dr. Liviu Vedrașco

Dr. Liviu Vedrașco

Să organizezi canalizarea resurselor umane, financiare şi materiale într-un timp foarte scurt necesită nişte aptitudini logistice de tip militar.

O adolescentă din Haiti a fost scoasă în viaţă dintre dărâmături în capitala Port-au-Prince la 15 zile după cutremurul de pe 12 ianuarie care a devastat insula din Caraibe. Fata, deshidratată şi cu un picior rănit, a fost găsită într-o şcoală distrusă, în ultima zi înainte de oprirea operaţiunilor de căutare a supravieţuitorilor. Cutremurul a făcut aproximativ 170 de mii de morţi şi sute de mii de răniţi.

Unul dintre primii medici străini care a ajuns în Haiti pentru a acorda ajutor, în cadrul eforturilor umanitare internaţionale, este un moldovean – Liviu Vedraşco. El lucrează pentru organizaţia cu sediul la Washington, International Medical Corps, iar în Haiti coordonează eforturile medicale ale principalului spital din capitala Port-au-Prince, Spitalul Universitar Central.

Liviu Vedraşco este probabil şi primul moldovean intervievat de o somitate a jurnalismului american, în emisiunea Larry King Live de la CNN. Relaţia cu presa, uneori enervantă, este esenţială în asemenea misiuni, spune Liviu Vedraşco într-un interviu cu Europa Liberă. Alexandru Eftode l-a întrebat la început cum s-a schimbat misiunea sa în Haiti de la primele ore după cutremur şi până astăzi
:

Liviu Vedraşco: Când am aterizat aici, pe 13 ianuarie, a fost exact la 23 de ore şi 20 de minte de la cutremur. Activitatea zilnică s-a schimbat cam din şase în şase ore. Şi funcţia mea i rolul se schimbă mereu. La început, sigur, eram medic, care acorda asistenţă persoanelor de pe străzi, ceea ce este un fel de misiune imposibilă pentru că erau zeci şi sute de mii de oameni şi nu ştiai ce să faci. Aveam cu mine şi puteam să administrez medicamente contra durerii, puteam să fixez fracturile, să ofer antibiotice celor cu început de infecţie. O singură persoană în asemenea situaţii nu poate face multe. Am început să adunăm rapid echipele medicale de voluntari. În primele săptămâni a fost foarte complicat: probleme logistice, probleme de securitate ... Port-au-Prince şi înainte de cutremur nu a fost cel mai sigur loc din Caraibe.

Europa Liberă: Ați putea descrie peisajul pe care la-ți văzut la Port-au-Prince atunci când ați ajuns?

Liviu Vedraşco: În primul rând cum am ajuns, pentru că nu am avut nici un aranjament prealabil. Când cutremurul a avut loc, la ora 16:57 cred, eram în faţa computerului în oficiul meu din Washington. În decurs de cinci minute am vorbit cu vicepreşedintele companiei noastre şi am decis că plec. Am avut la început o echipă de patru oameni: o persoană responsabilă de securitate, una responsabilă de logistică, una de relaţia cu media şi eu. Am zburat din Washington în Puerto Rico, de acolo în Republica Dominicană. Nici acolo nu aveam vreun aranjament, dar deja începuseră câteva zboruri umanitare care duceau mâncare pentru victime. Persoana noastră responsabilă de securitate a vorbit pur şi simplu cu pilotul dacă putem merge şi noi, să stăm în picioare printre pachetele umanitare. Aşa am şi făcut. Ne-am îmbarcat în avionul acela micuţ cu toate pachetele umanitare, fără nici un fel de control de securitate, nimic, pentru că totul se hotăra în materie de minute.

EL: Salvaţi vieţi omeneşti, odată ajunşi acolo.

Liviu Vedraşco: Da, salvăm vieţi omeneşti şi contribuim la coordonarea asistenţei pentru că, la început, era o insuficienţă de resurse umane şi materiale, dar foarte rapid problema s-a transformat într-o abundenţă de resurse materiale şi umane care au venit şi nu ştiau unde, exact, îşi puteau depune eforturile. Aşa ceva se întâmplă în orice dezastru. Sunt foarte mulţi oameni care vor să ajute, sunt oameni care vor să dea bani. Dar să organizezi canalizarea resurselor umane, financiare şi materiale într-un timp foarte scurt necesită nişte aptitudini logistice de tip militar. Trebuie să iei decizii de la o secundă la alta, nu poţi vorbi cu propoziţii lungi, trebuie să vorbeşti în stil militar, cea ce este foarte greu. Foarte mulţi oameni sunt ofensaţi când îi întrebi scurt „care este problema ta?” şi faci aşa numitul triaj, selecţia problemei, iar în minutul următor trebuie să vorbeşti cu altă persoană, pentru că altfel oamenii mor şi, în loc de o discuţie concretă ca să afli ce să faci în următoarea clipă, oamenii încep a-şi povesti istoria vieţii şi a-ţi spune unde au fost născuţi. Dar în momente de criză, nu ai timp pentru discuiţii aleatorii...

EL: Faptul că sînteți deseori în situaţia să luați decizii despre viaţa unor oameni în timp de câteva secunde este un factor stressant?

Liviu Vedraşco: Nu este stressant. Dacă ai cunoştinţele medicale şi certitudinea că decizia este corectă, iei decizia şi mergi înainte. Sigur că pot fi greşeli, dar este o greşeală mai mare să nu iei decizii. Aceasta este cea mai mare greşeală şi, din păcate, foarte mulţi care sunt implicaţi în criza asta din Haiti nu iau decizii la timp, iar din cauza asta mor oameni.

EL: Faceți această meserie de 17 ani, adică participați la operaţiuni medicale de urgenţă în diferite zone de calamitate. Cum ați ajuns să aveți această ocupaţie?


Liviu Vedraşco
: Fiecare om probabil că trebuie să ia o decizie despre ce însuşiri are, la ce este bun, să vadă ce nevoi sunt în lume şi să-şi aplice aptitudinile. Eu am avut norocul să lucrez de foarte tânăr la Fundaţia Soros din Moldova şi asta a fost, în principiu prima experienţă, de acest gen. Anterior, la vârsta de 18 ani, pe timpul Uniunii Sovietice, lucrasem un an la închisoarea Pruncu din Chişinău şi unde situaţia era, nu de urgenţă, dar exista o atmosferă asemănătoare cu cea din timpul urgenţelor. Am mai lucrat şi la spitalul de traumatologie din Chişinău, în sala de urgenţe. În timp ce-mi făceam studiile la Universitatea de Medicină am lucrat trei ani ca asistent medical în terapia intensivă, în secţia de arsuri. Era ceva de groază câteodată, pentru că oamenii vin cu arsuri, în stare de şoc. Deci nu era ceva foarte diferit de ceea ce se întâmplă aici. Dar, sigur că dimensiunea tragediei din Haiti este total diferită.

EL: Totuşi, cum ați ajuns să intrați în acest circuit internaţional al medicilor care participă la operaţiuni de urgenţă în zone de calamitate?

Liviu Vedraşco: Nu am participat exclusiv în asemenea misiuni. Urgenţele sunt un compartiment al ajutorului umanitar, dar ele nu au loc chiar în toată ziua. Am lucrat la alte proiecte de durată mai lungă. De exemplu, din 2004 până în 2007, am lucrat în Tailanda unde nu era o criză acută, dar era o criză cronică. Vreo 150 de mii de oameni se află, din păcate şi până acum, în 9 tabere de refugiaţi. Eu gestionam serviciile medicale acordate în aceste 9 tabere. Înainte de asta, am lucrat în cadrul unei organizaţii internaţionale în Georgia, unde acordam asistenţă umanitară şi asistenţă de tranziţie de la faza umanitară către cea de dezvoltare în zona de vest a Georgiei.

EL: Toate acestea fiind operaţiuni sub egida Naţiunilor Unite, nu-i aşa?


Liviu Vedraşco
: Nu este chiar aşa. Am lucrat probabil cu toţi jucătorii, dacă este corect să le spunem aşa în română, în domeniul dezvoltării şi al ajutorului umanitar. Am lucrat şi cu Naţiunile Unite în calitate de consultant, elaborînd concepţii destinate guvernelor pentru a se putea pregăti de mega dezastre.

EL: Cum decideți să mergeți într-o zonă calamitată sau într-o tabără de refugiaţi? Ce vă mână, curiozitatea...?

Liviu Vedraşco: Curiozitatea nu este primul factor pentru că am călătorit mult. Am lucrat în peste vreo 50 de ţări pe durată scurtă. Dar, în fiecare situaţie, depinde care este răspunsul internaţional, nevoile şi de faptul dacă eu personal consider, în funcţie de setul de calităţi pe care le posed, că sunt persoana potrivita care poate să ajute cu ceva, sau sunt oameni are pot să aducă un folos mai mare. Un exemplu ar fi când s-a întâmplat cutremurul din China. Eu nu vorbesc chineza, nu cunosc cultura chineză prea bine, cu toate că sunt căsătorit cu o chinezoaică. Acum vorbesc vreo patru limbi mai bine şi învăţ şi altele, dar limba este un factor important în situaţiile de urgenţă. Când am ajuns în Haiti, dacă nu vorbeam franceza probabil că salvam jumătate din vieţile pe care le-am salvat.

EL: Câte?

Liviu Vedraşco: Nu aş spune un număr pentru că în situaţii de criză nu ai un sistem informaţional pentru a calcula câte vieţi sunt salvate. Calculul se face prin studii speciale după ce criza se termină. Acum, suntem la muncă, ne facem treaba minut cu minut, luăm decizii de la oră la oră. Din cauza asta, eu n-am prea vorbit cu presa. După ce am fost la CNN cu Larry King, mi-am făcut o regulă – să vorbesc cu presa doar două ore pe zi, dimineaţa între 6 şi 7 şi seara între 8 şi 9. Dacă vorbesc mai mult cu presa, mai mulţi oameni nu pot fi salvaţi. M-a deranjat când am văzut o mulţime de medici veniţi din toată lumea, n-am să numesc o ţară anume, petreceau câte o jumătate de zi vorbind cu CNN şi cu BBC. Eu, avînd armata la dispoziţia mea aici în spital, le ordonam ca asemenea medici să fie escortaţi afară.

EL: Jurnaliştii, uneori, pot să încurce în operaţiunile de salvare, în loc să fie de ajutor?


Liviu Vedraşco: Absolut. Am făcut o regulă în spital şi nici presa nu are dreptul să-l cutreiere și să vorbească cu toţi medicii şi pacienţii, pentru că este faza acută. Eu nu am timp să vorbesc cu nimeni de acasă. Am sunat-o pe maică-mea prima dată ieri. Ea nu a ştiut că sunt aici. Acum am un asistent personal care îmi informează până şi soţia. Eu trebuie să-mi folosesc timpul şi capacităţile mentale ca să iau decizii, când unii au dubii: să facem aşa sau să nu facem, să trimitem camionul acesta sau nu. Să vină nava asta cu frigiderele pentru cadavre, să nu vină... şi dacă încep a sta de vorbă cu familia, să stau pe skype câte trei ore... Dar jurnaliştii au fost şi de mare folos aici, în unele cazuri. Jurnaliştii au găsit, de exemplu, nişte copii orfani, fără adăpost şi au venit la noi, au folosit şi maşinile CNN-ului, ajutîndu-ne să-i adăpostim, să le acordăm ajutor medical. Compania cu care am ajuns aici, International Medical Corps, a adunat o mulţime de bani, datorită CNN-ului şi tuturor acestor jurnalişti. Mie îmi spun cei de la companie: tu nu vrei să vorbeşti cu presa da noi acumulăm datorită lor milioane de dolari şi donăm banii ca tu să salvezi vieţi. Aşa că, vezi bine, vorbeşte cu presa măcar o oră.

EL: Nu ştiu dacă de pe urma acestui interviu vor veni bani din donaţii din Moldova...


Liviu Vedraşco: Cred că nu.

EL: Mama, cel puţin, o să vă poată auzi.

Liviu Vedraşco: Este un lucru pe care-l apreciez.

EL: A fost o experienţă interesantă interviu cu Larry King la CNN? V-a flatat faptul că ați fost contactat de o somitate a televiziunii americane?

Liviu Vedraşco: Ca să fiu sincer, când lucrezi cu doze înalte de adrenalină, nu-ţi prea pasă. La lucrurile acestea reflectezi mai târziu. Nu ştiusem dinainte de Larry King, pentru că avem o persoană, Margaret, care se ocupă de relaţia cu media. A venit la spital, unde gestionam situaţia de criză şi mi-a spus: după ce mănânci puţin, la ora 9 şi 20, trebuie să vii la locaţia x, securitatea te va prelua, te va duce şi vei avea un interviu de 5 minute cu Larry King şi asta a fost tot. Nu avusem alte informaţii, nu ştiam ce întrebări vor fi şi am făcut interviul ca o parte din munca mea. Adică, a fost o experienţă interesantă, dar să fiu flatat, cred că nu.

EL: Câtă vreme vă veți mai afla în Haiti ?


Liviu Vedraşco: Păi, este o întrebare foarte bună. Nu ştiu. Am venit aici pentru 10 zile la început, dar situaţia se schimbă la fiecare 12 ore. Ultima informaţie pe care am avut-o este că ministrul local al sănătăţii a rugat să mai stau încă trei luni. Sigur, trebuie să discut cu soţia mea, cu familia, să reflectez şi eu personal despre ce este mai bine.

EL: Nu este uşor să-şi planifici viaţa cu o asemenea meserie.


Liviu Vedraşco: Viaţa nici nu trebuie planificată prea tare. Trebuie să ai un plan flexibil.


XS
SM
MD
LG