Linkuri accesibilitate

Superstiţia ce bântuie lumea literară din Hexagon cum că Goncourt-ul luat la tinereţe inhibă şi duce dacă nu la ratare, cel puţin la sterilitate este combătută activ de Patrick Grainville, laureat al râvnitului trofeu la doar 29 de ani, pentru Les Flamboyants (1976), şi care continuă să publice cu regularitate un roman la fiecare 2-3 ani – nu neapărat de top, în mod cert de nişă.

Fortăreţele negre, Cartier, 2009, are toate calităţile unei scrieri pentru iniţiaţi (rafinament stilistic, personaje esoterice etc., etc.), şi totodată virtuţile unui best-seller (un bancher cu suflet de poet, un medic de noapte, o bandă de adolescenţi – totul în decorul funambulesc al cartierului financiar nr. 1 al Europei, Defense). Paralelismul sus/jos (turnurile versus parcările subterane din Defense), spiritual/visceral (hieratica Elodie versus Raphael, pofticiosul său tată), uman/animal (banda lui Bidji versus Regele şobolanilor) – şi exemplele pot continua la nesfârşit… – spune, în ultimă instanţă, ceva esenţial despre acea „poetică romanescă interculturală care meditează la rolul artistului francez, la imaginarul său în sens larg, într-o contemporaneitate trăită din ce în ce mai mult la modul plural şi sub forma contactului dintre culturi” (Pascal Michelucci). Un singur exemplu de „trăire la modul plural”: plecarea a doi membri din bandă e „anunţată” oarecum de moartea a două specimene ce alcătuiesc ghemul viu al Regelui şobolanilor: „Animăluţele zbârlite de groază se aglutinau pe peretele cuştii, se călăreau dând naştere unei figuri răsucite: inele ale unui acelaşi lanţ încâlcit (...) Bidji prinse cu o mână partea vie a monstrului, iar cu cealaltă, cu o uşurinţă extraordinară, zdrobi nodul apendicilor morţii. Regele amputat de două din membrele sale se reducea la şapte indivizi, cifră încă impresionantă”.

Cât despre scriitura propriu-zisă, ei bine autorul Fortăreţelor negre pare să fie ultimul aristocrat al literelor franceze. Sau, dacă vreţi, ultimul artistocrat!
XS
SM
MD
LG