4 ianuarie 2010 – sunt 50 de ani, jour pour jour, din ziua nefericitului accident care curma viaţa celui mai tânăr laureat al Premiului Nobel din istoria literelor franceze, Albert Camus (1913-1960).
Dacă încep anul acesta sub semnul lui Camus, e şi fiindcă problema pe care o ridică presa franceză – şi anume: iniţiativa preşedintelui Sarkozy de a-l „pantheoniza” pe autorul Străinului şi al Omului revoltat, departe de a încânta opinia publică – poate fi repusă şi în cazul nostru, sigur cu referire la o personalitate naţională.
Pentru început însă, se cuvine să precizez că nu atât personalitatea scriitorului, care stârneşte controverse şi la 50 de ani de la trecerea-i în lumea celor drepţi, cât cea a preşedintelui Franţei este pusă sub semnul întrebării. Scurt pe doi – intrarea lui Camus în Pantheon, unde odihnesc oamenii mari ai naţiunii (Voltaire, Rousseau, Hugo, Zola etc.) este de dorit, cum însă vine din partea unui preşedinte „manipulator”, poate fi amânată pentru vremuri mai bune. Nu discut acum calităţile preşedintelui francez – nu am cădere –, mă bucură însă reacţia presei care nu admite ca o valoare de patrimoniu să fie înhămată la carul de glorie al celui mai puternic politician din Hexagon.
Revenind la gloriile noastre locale, nu pot să nu-mi amintesc de funerariile naţionale ale poetului Grigore Vieru, plecat la cele veşnice în 18 ianuarie 2009. Toată nomenclatura comunistă a momentului a defilat prin faţa sicriului, ca pentru a se convinge că poetul e bun murit şi nu se va ridica din morţi. O zi întreagă TVM a transmis în direct imagini de la mitingul de doliu; toţi agramaţii sus-puşi s-au dat cu părerea despre opera poetului, fără să sufle un cuvânt că Vieru şi-a scris opera româneşte (chiar aşa sună un titlu celebru, al unui scriitor din exil, pre nume Virgil Ierunca, Româneşte). Regimul care a urmărit cu o ură înverşunată orice manifestare de spirit românesc se aliniase pe marginea gropii poetului, fără să realizeze că el însuşi, regimul, e cu un picior în groapă. Ceea ce nu am înţeles atunci este de ce s-a admis ca mâna cea de pământ ce însoţeşte spusa: „Să-i fie ţărâna uşoară” să fie aruncată de cei cu mănuşile roşii. Iar ulterior şi cu mâinile până la coate în sânge.
În fine, „pantheonizat” sau nu, Albert Camus este cel mai tradus autor francez din sec. XX (în peste 60 de limbi). Frumos verb – „pantheoniser”! Nu oricui i-i dat a-l mânui.
Dacă încep anul acesta sub semnul lui Camus, e şi fiindcă problema pe care o ridică presa franceză – şi anume: iniţiativa preşedintelui Sarkozy de a-l „pantheoniza” pe autorul Străinului şi al Omului revoltat, departe de a încânta opinia publică – poate fi repusă şi în cazul nostru, sigur cu referire la o personalitate naţională.
Pentru început însă, se cuvine să precizez că nu atât personalitatea scriitorului, care stârneşte controverse şi la 50 de ani de la trecerea-i în lumea celor drepţi, cât cea a preşedintelui Franţei este pusă sub semnul întrebării. Scurt pe doi – intrarea lui Camus în Pantheon, unde odihnesc oamenii mari ai naţiunii (Voltaire, Rousseau, Hugo, Zola etc.) este de dorit, cum însă vine din partea unui preşedinte „manipulator”, poate fi amânată pentru vremuri mai bune. Nu discut acum calităţile preşedintelui francez – nu am cădere –, mă bucură însă reacţia presei care nu admite ca o valoare de patrimoniu să fie înhămată la carul de glorie al celui mai puternic politician din Hexagon.
Revenind la gloriile noastre locale, nu pot să nu-mi amintesc de funerariile naţionale ale poetului Grigore Vieru, plecat la cele veşnice în 18 ianuarie 2009. Toată nomenclatura comunistă a momentului a defilat prin faţa sicriului, ca pentru a se convinge că poetul e bun murit şi nu se va ridica din morţi. O zi întreagă TVM a transmis în direct imagini de la mitingul de doliu; toţi agramaţii sus-puşi s-au dat cu părerea despre opera poetului, fără să sufle un cuvânt că Vieru şi-a scris opera româneşte (chiar aşa sună un titlu celebru, al unui scriitor din exil, pre nume Virgil Ierunca, Româneşte). Regimul care a urmărit cu o ură înverşunată orice manifestare de spirit românesc se aliniase pe marginea gropii poetului, fără să realizeze că el însuşi, regimul, e cu un picior în groapă. Ceea ce nu am înţeles atunci este de ce s-a admis ca mâna cea de pământ ce însoţeşte spusa: „Să-i fie ţărâna uşoară” să fie aruncată de cei cu mănuşile roşii. Iar ulterior şi cu mâinile până la coate în sânge.
În fine, „pantheonizat” sau nu, Albert Camus este cel mai tradus autor francez din sec. XX (în peste 60 de limbi). Frumos verb – „pantheoniser”! Nu oricui i-i dat a-l mânui.